Familia Arghir locuia la etajul șase și era condusă de Petru, un bărbat de vreo cincizeci de ani. Firele de păr alb i se veștejiseră în cap, acum un tron lucios pe care stăteau toate problemele lumii. Arghir se gândea mult, se gândea la orice. Trata cu aceeași seriozitate problemele lumii a treia, pe care le accesa printr-un televizor cu tub, la ora 17.00, și lipsa hârtiei igienice din baie, care îl lua prin surprindere de fiecare dată. Arghir se gândea la câini abandonați, la mezeluri și la nevastă-sa, care plecase când fetele lui erau mici. I se amestecau toate în cap și formau o pastă de nervi care-l făcea să molfăie cuvintele, să se bâlbâie și să aștearnă asupra interlocutorilor săi un taifun cu picuri de salivă.