Cu un număr mai mică decât ce ne trebuia nouă, lumea ne-a strâns la un moment dat și atunci shaormeriile nu se iviseră la fiecare colț, ca buruienile, alături de farmacii și bănci, de parcă funcționăm doar pe bază de gourmet, pastile și bani. Mama era mereu early-adopter, în timp ce soră-mea și tata o priveau circumspecți de pe canapea, iar eu distrugeam vreo păpușă sau voiam să sar de la etajul 7, convinsă fiind că voi ateriza în picioare. Venea acasă și-o-ntrebam plină de speranță ‘Ce mi-ai adus?’ și uneori n-avea nimic de oferit decât pe ea însăși și răspundea cu ‘Un pui de fâs’, iar eu mă supăram, după care mă trânteam pe ea când stăteam la televizor și-i ascultam sufletul încercând să nu ne-mproaște cu tot ce simțea. Câteodată aducea acel ceva nou de care ziceam mai sus. Uneori o broșură primită pe stradă, alteori o ciocolată cu cocos sau o Americana, uneori chiloți noi. Șosete n-am avut niciodată destule.
Nu știu dacă ne plăcea capitalismul, habar n-am, atunci se lupta mult pentru orice. Mama lucra chiar și sâmbăta, ajungea acasă și gătea, făcea curat, mă certa pentru că scriam urât, se enerva și-mi rupea foile din caiet, n-aveam răbdare, n-am nici acum. Stătea lângă mine până când bastonașele erau bastonașe și liniuțele erau drepte. Nu ne permiteam mare lucru, decât să fim fericiți cu ce aveam și era bine și-așa, iar noi mai puțin obosiți.
Și-atunci, în vremea asta cețoasă, mama a venit acasă încântată și a început să ne povestească despre ultima nebunie apărută în oraș. Shaorma. Da, mama a venit acasă și ne-a povestit că în România au apărut shaormerii și că treaba asta e ca un sandwich, dar într-o pâinică arăbească. Că e cu pui (că vită de unde?) și cartofi prăjiți și sosuri. Era ceva epic. Dacă cineva ar putea să transforme maglavaisul ăla în ceva de povestit copiilor, acel om e mama. Am rămas cu pofta aia zile-n șir și am luat multe note de 10 până când m-a înșfăcat de-o aripă și m-a dus la Gara de Nord, să-mi cumpere shaorma. Oricum era un miracol, eu nu mâncam aproape niciodată carne, mi se părea cumplit că bunică-mea executa pui și ni-i livra morți prin poștă.
Ne-am dus, cred că era sâmbătă și ea mă luase cu ea la muncă, unde mă jucam pe calculator câteva ore bune cu Marcela, o fată cu ochi mari, negri, în care vedeam sfârșitul, nu infinitul. Am mers la Gara de Nord, unde ne aștepta dintotdeauna o gheretă într-un bloc, loc în care un nene învârtea carnea pe toate părțile. Atunci shaorma nu era full option, ne-a trântit niște chestii în ea, ne-a întrebat dacă o mâncăm pe loc, am zis că da și am plecat, eu ținând o shaorma într-o mână și pe mama în cealaltă, ea ținându-și fricile departe de mine și plasele de plastic mai aproape. O mamă, un copil și o shaorma.
Și, în cadrul final, și un aurolac. A trecut rapid pe lângă noi, ca un tren care nu oprește în stație și mi-a șutit shaorma din mână, de-abia apucasem să iau o gură din ea. Am văzut-o pe mama săltându-și poșeta de parcă era o sabie, gata să-i dea una în cap, sângele de tătar clocotind, ochii pregătiți să nu uite niciodată ce se va întâmpla. Noi două și un aurolac, în timp ce lumea își strângea lucrurile ca să plece. O primă luptă, în doi, și universul aștepta cu sufletul la gură.
Atunci am ales cine să fiu.
Ilustrație ©Raluca Băraru.
