Mugurel

Mi-l amintesc acum, dar nu de parcă ar fi ieri, ci de parcă ar fi trecut veșnicii de-atunci. Tunelul care dă-n Gara de Est, strada Amiral Murgescu, e primăvară și e iarnă și e toate la un loc, dar mai ales Mărțișor, când o sfeclește cumplit. E tuns castron, are pistrui, noroc că are pleoape, fiindcă ochii nu-i stau locului nicio clipă, păturici peste priviri, se frichinește întruna în banca a patra de pe rândul din mijloc, eu stau în banca a treia de la ușă, între noi sunt galaxii întregi, în primul rând el e băiat, iar eu sunt fată, n-avem texte, n-avem ce vorbi.

Nu știu cum, poate că-i picaseră emoțiile pe hol ca firimiturile din sandwichuri, poate că nu, dar ne-am bătut de ne-au mers fulgii, m-a dat cu capul de calorifer, l-am pocnit direct în față, mă simțeam tare puternică, tare liberă, tare parte-n parte. Ce bine e să nu te temi de nimic, aveam picioarele-n Y și purtam adidași la uniformă, ceea ce le făcea pe mama și pe bunica să-și dorească să intre-n pământ de rușine, fetița lor abandonase pantofii roșii din lac și-i dăduse la schimb pe libertate. Veneam singură de la școală acasă, la un moment dat a trebuit, uitase un vecin să mă ia, prima oară de capul meu, de capul meu de-atunci încolo.

Habar n-aveam ce-nseamnă să-ți placă de cineva sau ce era chestia aia care ne zgândărea în piepturi, ne-ntâlneam lângă centrala blocului și ne băteam cu bulgări până când ni se-nroșeau foarte tare mâinile, până când ne rupeam pantalonii în genunchi, până când nu mai aveam genunchi, până când nu mai aveam nimic. Eu îmi făceam temele, el era mai derbedeu.

Nu prea vorbeam, dacă-mi amintesc, nu ne mai puteam controla obrajii-n zâmbet, numai asta făceam, zâmbeam și râdeam și ne rușinam și ne băteam de ne mergeau fulgii, acest limbaj universal al neputinței și habar n-amului, că habar n-aveam ce să facem unul cu celălalt, eram ca-n Mendebilul, descoperisem posibilitățile și fluturii și bilețelele pe sub bancă. Nici măcar pe-alea nu ni le scriam noi înșine, de parcă ne era teamă că-ntr-o zi ne vom vorbi și că vraja asta trăiește dincolo de cuvinte, singura dată când ne-auzeam vocile era când ne scotea doamna Bică la tablă, școala 64, cândva la capătul lumii mele.

Apoi a venit primăvara, sărbătoarea mea preferată, și el mi-a dat cel mai urât mărțișor din lume, poate că ar fi trebuit totuși să ne vorbim, dar nu am făcut-o, nu știam nimic decât ce vedeam și ce zâmbeam, practic nimic. Mi-a sfâșiat inima cu alegerea proastă pe care a făcut-o, apoi n-am mai avut chef să mă bat cu el și să ne zdrelim genunchii împreună.

Ai mei aveau să-mi mute în curând toată viața din Baicului acolo unde Bucureștiul de-abia făcea ochi.

Ilustrație by the awesome @Paula Rusu pentru DOR25.