Cred că cel mai mult îmi place atunci când oamenii îmi iau lumea și dau cu ea de pământ.
Mă refer la momentele alea în care ceva îți penetrează carcasa de autosuficiență și te face să vezi lucrurile altfel. Pare simplu, că avem impresia că suntem toleranți și hâr-mâr. Era să zic eu ce suntem. Dacă îmi zicea cineva ieri, la 18.00, înainte de DoR Live că o să dansez în chiloți pe manele la 2 noaptea, i-aș fi zis că e tâmpit.
Doar că de ieri și până azi, l-am descoperit pe Emil Rengle și lumea mea și-a extins granițele. Pentru că m-a făcut să-mi dau seama că libertatea e un cuvânt pe care îl folosim fără să-l înțelegem.
Libertatea începe atunci când îți confrunți cea mai mare teamă. Confrunți, nu înfrângi. Libertatea începe atunci, nu înainte, nu după. Nu e material de reclame. Nu e ce ni se întâmplă când scăpăm de la birou. Nu e ce simți când ești pe plajă și ai așa impresia că ești liber, cu creditul la bancă respirându-ți greoi în ceafă și picioarele în nisip. Nu, ăsta-i ceea ce numim ‘bullshit’ în engleză, pentru că engleza e mereu mai politicoasă decât româna. Adică rahat, ca să fie clar. Balast. E ce ne spunem ca să avem impresia asta.
Libertatea e momentul ăla în care te arăți oamenilor așa cum ești, după ce ți-ai făcut urechile să nu mai audă ‘gura satului’. Care, fie vorba între noi, vorbește mult, prost și degeaba. Ca orice gură colectivă. Ori ies proverbe, ori .. nimic.
Nu e despre cum ar trebui să fim. Închid ochii și aud toate gurile pe care le-am iubit spunându-mi lucruri pe care am ales să nu le ascult:
‘Ești prea băiețoasă.’
‘Ai prea multe păreri.’
‘Pune și tu o rochie pe tine.’
‘Cine o să te ia așa dezordonată?’
‘Nu mai sta așa, domnișoarele nu stau așa.’
‘Lasă-te condusă, ești prea tupeistă.’
Inima mea a vorbit mai tare.
Inima mea vorbește și acum la fel de tare.
Și aseară, în bezna din TNB, inima mea a tăcut și a ascultat o altă inimă răcnind.
Sinceritatea doare, da. O să doară mereu, cum doare tot ce nu e ușor și superficial. Dar e cea mai bună variantă pe care o avem ca să scurtăm distanțele dintre noi. Asta și dansul, după cum am constatat cu sufletul la gură ieri, în timp ce regretam că n-am învățat și eu să vorbesc atunci când mă mișc. Poate o s-o fac, vreau s-o fac.
N-o să te placă toată lumea.
Zi mersi și dă-i înainte, oricare ar fi filmul tău, cicatricea ta, ‘schepsisul’ tău.
Zi mersi, pentru că ne naștem de mai multe ori. Prima oară nu e meritul nostru, dar a doua oară e. Aia e libertatea. Sau poate nu, ce naiba știu eu?
După devine mai simplu.
Tu ai ceva ce-mi place.
Tu ai ceva ce mă atrage.
Și acest ‘ceva’ nu e niciodată superficialul. E esența.
Aruncă-te. O să te prinzi.
** Mulțumesc, Emil.
Azi sunt cu un pic mai mult ca ieri. Chapeau bas.
—
Photo by Sharon McCutcheon on Unsplash
🌺