O să întrerup saga poveștilor emoționante pentru niște cinism, cu amendamentul că mie cinismul mi se pare pasiv și cu mult mai inutil decât emoția. Revenind.


Anu’ ăsta m-a erodat și pe mine mental. În primul rând, reacția pe care o ai când auzi “nu” e că îți vine și ție să zici “nu” – așa ca am stat resemnată în casă, bosumflată ca un copil pedepsit. Mi-a luat o zi să-mi dau seama că nu-s buricu’ pământului (uitasem pe moment, că toți mai avem momente d-astea) și să mă potolesc. Adică lucrez oricum de-acasă, că-s freelancer. Practic nu se schimba nimic. În plus, îmi place în casă, mă simt ca sâmburele-n fruct. Oricum ne-am făcut de lucru cu Înăuntru când n-am mai avut proiecte. N-are sens să dau detalii, că n-ai cum să faci nimic ieșit din comun când nu ieși din casă. Mi-am omorât plantele cu prea multă grijă, le-am reînviat ignorându-le, am citit, m-am îngrășat de la atâtea pandișpanuri și mi-am privit balele scurgându-se pe geam în timp ce primăvara se întâmpla bine-mersi fără mine. Am așteptat să pot ieși, ca să iubesc tot ce era de partea cealaltă a geamului. 


În lunile astea două ne-am ținut toți respirația ca-ntr-un film în care te vânează un serial killer – nu asta e coronavirus? Așa că atunci când lucrurile s-au relaxat, am tras toți în piept o gură mare de aer și ne-am aruncat iresponsabil măștile-n lume. Nu am soluții, sunt doar una dintre vocile care repetă aceleași cuvinte în aceeași bulă; nu știu pe nimeni care să nu se protejeze cu măști și dezinfectant, iar conspirațiile mi se par soluții pentru minți simple, așa că n-am să intru în detalii. M-am săturat să mă cert cu proști, mintea lor e o autostradă cu niciun sens.

Dar voiam să zic altceva. Că m-am plimbat prin România un pic mai mult decât de obicei și mă surprinde cât de proști putem fi cu propria noastră țară. Serios, dacă îi dăm înainte cu metafora României ca o casă, noi suntem copiii care o incendiază când aprind focul la aragaz. Adică nu înțeleg ce fel de om trebuie să fii ca să-ți agăți masca pe o creangă de brad în mijlocul pustietății, să ornezi alt brad cu peturi de plastic și să arunci conserve de aluminiu într-un lac glaciar. Cine ești? Mănânci dimineața cereale cu propriile bale? Cea mai mare reușită pe care ai avut-o în viață e că ți-ai transformat mucii în biluțe? Sau ești pur și simplu un nesimțit, genul ăla căruia i se rupe? 

Țin minte că aveam trei ani când mi-a explicat mama ca buzunarele sunt cele mai mici coșuri de gunoi pe care le avem – pentru batistuțe, șervețele, ambalaje de plastic. Tot atunci mi-a zis că e cel mai urât lucru din lume să arunci pe jos. Scoate naibii aerul din sticla aia, împăturește-o și bag-o în ghiozdan, că nu-i atât de greu, cap de plută ce ești. Oricum, nu cred că asta cu gunoaiele ține de educație. N-aș fi putut să arunc ambalaje pe jos nici dacă nu-mi zicea mama, mi se părea urât gestul. Iar gestul contează. 


Mă străduiesc să trăiesc mai conștient, că n-am fost obișnuită așa. Am crescut în anii ‘90, cu petul de suc la 2L pe care-l beam în cele opt ore în care jucam Pharaoh sau Sims. Le aruncam pe toate la comun, venea mașina de gunoi, aia era. Acum strâng și ordonez pe hol tot ce pot – spăl sticlele, caut punctele de reciclare, le duc acolo. Mă uit pe etichete, am traista mea, mă chinui să nu mai cumpăr fast fashion,  să nu mă-ndop cu avocado, să nu mai folosesc cosmetice cu particule d-alea mici care ajung în ocean, nu cumpăr decât produse cruelty-free. Mă tot gândesc la poluarea care vine la pachet cu folosirea internetului. Închid apa când mă spăl pe dinții mei cei mulți și mari. Nu îmi iese 100% viața plastic-free, dimpotrivă. Dar măcar am realizat că binele e făcut din lucruri mici, pe care le updatezi constant. Prima oară am economisit apa, apoi am tot adăugat extra reguli și tot așa. Binele începe cu un “pic mai bine”. Binele începe, în general, când încetezi să te consideri un bossulică – “Ce, mă, să car io un pet gol 2km pe munte? Nu, că-mi scade rangu’, ce plm.” – sau când renunți să te mai amesteci cu ceilalți – “Da’ uite ce jeg e, alții au aruncat, ce mai contează încă un pet, chiștoc, tampon în rezervația asta naturală?”. Contează și contezi, dar e nevoie să vrei să contezi. E alegerea despre care vorbea Viktor Frankl, recunoștință versus răzbunare – în funcție de sensul pe care ți l-ai dat. Nu-i muntele de vină pentru izolarea ta. Nici marea. 


Ca să înțelegi natura, ai nevoie să te consideri parte din ea. Trebuia să o păzim și am sfârșit prin a o abuza – cum se termină toate experimentele în care unul crede că are putere asupra celuilalt. Poate dacă mutăm icoanele pe copaci și altarul în pădure.. 


Bine că ne zbatem toți să fim eterni și să lăsăm în urmă ceva. Lasăm în urmă ce am fost, iar unii sunt gunoaie. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.