După ghicitul în cafea, practică întreruptă de moartea membrelor găștii de băbuțe și, deci, tristețea direct proporțională a întâlnirilor la cafea, mamaie a trecut la ghicitul în gesturile pisicilor, o tehnică mai simplă de a dibui vremea. Urmărea să vadă cu ce lăbuță se spală pisicile ca să prezică dacă vremea se va înrăutăți sau se va îmbunătăți. Odată cu asta, lupta dintre bine și rău a început să-și piardă nuanțele și să fie ori una, ori alta.

Până la primăvară, iarna părea doar o noapte lungă în camera fără lumină, în care speranța venea să-și dea mereu sfârșitul. Timpul se scurgea cu viteza dulceței. La un moment dat te trezeai și era din nou zi. Ca să sărbătorească viața, grădina izbucnea în flori, în fiecare săptămână cu câte o regină nouă. Din prima zi de primăvară și până la primul pumn încasat din partea iernii, asistam toți la miracolul bobocilor care se transformau în culoare. Mamaie își făcuse din grădină un fel de calendar pe bază de flori. Știa că fluxul înflorește la jumătatea lui iunie, că trandafirii se fac văzuți în mai. Asta era religia ei și, în continuare, o parte din ea e și religia mea. Asta și postul până la prânz și ieșitul din casă cu toată pomada posibilă, pentru că așa e cochet, dar și cu un scop secundar precis pe care bunică-mea nu l-a declarat niciodată: în caz că Făt Frumos mă vede în aprozar și decide că pe mine și doar pe mine mă vrea, să nu mă simt ca Cenușăreasa după 12 noaptea, când i se transformă caleașca în bostan.

Ceea ce nu știe mamaie în acest punct al poveștii este că, deși aplic această tactică pe care am moștenit-o de la ea, lucrurile în realul nostru se petrec cu totul altfel și, deci, sunt doar o fată aranjată și nemăritată de 29 de ani, chestie care ar fi omorât-o, după ce ar fi otrăvit-o treptat, mai ales că nu-s urâtă și nici proastă, ci doar nițel șleampătă, cum zicea când mă vedea în hainele de joacă. Mamaie era genul de femeie care, observându-mă tristă, închisă în curte, ieșea pe stradă să-mi facă rost de prieteni cu care să mă joc. Nu o interesa chimia dintre mine și copilul celălalt, nu mai avea vederea suficient de bună încât să vadă detaliile. Ieșea pe stradă și-i pândea pe copii și apoi le fluștura niște ciocolată pe la nas și ce bunătăți mai făcea ea în casă ca ei să vină și să se joace cu mine, chiar dacă ei n-aveau niciun chef, iar eu știam prea bine cum au ajuns să se joace cu mine și cât de puțin interesați sunt să mă placă pe bune. Am învățat de mică cât de neplăcută e compania nepotrivită și cât de liniștitoare poate fi propria singurătate, atunci când ai ce să-ți spui.

Și deci, dacă pisica se spăla cu lăbuța stângă, vremea se strica. Dacă se spăla cu dreapta, se îmbunătățea. Atât de simplu. Urmăream întotdeauna pisoiul alb-negru spălându-se, ca să prognozăm. Pisoii au fost mulți și mereu alb-negru, altă metaforă pentru coexistența răului și-a binelui în viața noastră. Mereu cu numele de Bobiță, de parcă menirea lor era să pună punct frazelor neîncheiate ale familiei.

Și adevărul e că parcă nimic nu s-a încheiat cu adevărat. Pleoapele ar trebui să fie unitate de sfidare a timpului, le-nchid și sunt din nou acolo, sub cireșul văruit cu alb până la jumătate, de parcă avea salopetă. Mamaie se așază pe banca de lemn, vopsită-n într-un verde turbat, care pare chimic pe lângă celălalt verde, ăla din grădina noastră. Spune că o doare genunchiul și că mâine vremea se va strica, pentru că durerea îi spune asta. Să ne pregătim de ploaie, deci. Strângem hainele de pe sârmă, pe care le spală încă de mână, la lighean, pentru că în primul rând nu avem canalizare și-n al doilea rând nu avem încredere în tehnologiile noi, de parcă n-am putea să facem față unei vieți un pic mai simple.

Dintre toate căile pe care le-ar fi putut alege, familia mea a ales mereu să se chinuie. Să se bată. Să nu se predea. Erau ofițerii mobilizați, femeile. Și cei care își așteptau rândul, bărbații. Mereu sub aripa femeilor și niciodată lăsați să plece prea departe de cuib, ca nu carecumva să nu se descurce. Nu știu dacă au fost prea iubiți sau dacă nimeni n-a crezut în ei, dar nu sunt foarte prezenți în copilăria mea. Erau acolo din când în când, zgomotoși și destul de inutili, în timp ce mamaie ținea toată casa și mama se lupta prin tribunale să facă rost din nou de aceeași casă, după ce fuseseră cu toții reduși la tăcere de comunism. Restul oamenilor existau ca umplutură, ca povestea să nu se concentreze prea tare pe ele două, deși povestea e despre ele două și va rămâne mereu despre ele două. În istoria familiei mele, mama și mamaie sunt un frumos război ideologic.


Prima parte a poveștii, aici.
Mai multe, dar neficționalizate, despre familia mea, aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.