Ce aproape pare totul și ce departe e de fapt. Sau invers, nu-mi dau seama.

Era o tragedie să fii nevoit să rămâi în casă atunci când erai copil. Și acum e, dovadă că o parte din noi rămâne mereu cu un picior în copilărie sau ce credem noi că mai știm despre ea. Veneau fetele din gașca de atunci și zbierau după mine la poartă. Strigătele lor îl făceau pe vecinul de alături să iasă mereu la geam, fiindcă numele lui suna ca porecla mea de-atunci. Când auzeam vocile fetelor, lăsam tot ce-aveam de făcut și ieșeam afară.

Asta era bucuria noastră, să ieșim afară. Și televizorul era mișto, mai târziu internetul, dar principala noastră distracție era să mergem în fiecare zi un pic mai departe de locul în care trebuia inevitabil să ne-ntoarcem. Când m-am făcut mai mare (adică m-am înălțat, probabil, că mintea cred că mi-a ajuns corpul din urmă de-abia pe la 25 de ani), mama a prins curaj văzând că nu vin acasă bătută, plină de ciulini, călcată de mașini sau pupată de băieți. A început să mă lase pe stradă până când târziul devenea devreme. Nu făceam decât să stăm pe pături în fața gardului și să vorbim de-ale noastre. Știu că uneori copiii discută lucruri importante pentru că noi eram copiii ăia. Vorbeam despre moarte, Dumnezeu, despre iubire și ce credeam noi că e, apoi ne întorceam acasă și ne prefăceam în fața părinților noștri că nu știm nimic din ce știam deja. Cu cât te cred mai multă vreme copil, cu atât poți să faci mai multe prostii. Ieșeam până dimineața în vacanțele de vară. Pe timpul școlii, ieșirile erau mai valoroase decât vara: greu de inclus în programul plin cu teme, chestii de făcut prin casă, zi-le domnul geo și telenovele.

Mai târziu, prin liceu, ieșeam din cartier și mergeam în oraș, la bere. Ne duceam mereu din ce în ce mai departe, descoperind pe rând barurile de rockeri, cum era Jacku’ de pe Griviței, trecând la chestii fără specific cum era Biblioteca din Cișmigiu, jazz în Green și altele. Stăteam preț de-o bere fiindcă oricum n-aveam bani de două. Probabil d-asta ne întorceam acolo atât de des, ca să o bem pe a doua: întotdeauna ne opream când am fi vrut mai mult. Făceam obsesii pentru un loc și mergeam acolo până când ne plictiseam și găseam altceva. Dar ieșeam. Din casă, din cartier, din ce în ce mai departe.

Ne place să ieșim la joacă. Nimeni nu intră la joacă, nimeni nu stă la joacă.

Dinamismul ieșirilor (la joacă, bere, cafea, ceai, draci) e ceva care îmi lipsește zilele astea.

Timpul avea acum câteva săptămâni o structură foarte bine definită, o structură la care lucrasem și eu. Acum se scurge independent de voința mea. Nu mai am măsura lucrurilor pe care le am de făcut pentru că s-au împuținat. Proiectele s-au închis cu noi în case.

Citesc. Cu cât citesc mai mult, cu atât simt mai puțin nevoia să scriu. Cine să mai pună punct frazelor în perioada următoare? O să lăsăm cuvintele libere, să se ducă unde vor.

Când vreau să simt că trăiesc periculos, mă apuc să-l sun pe tata și să mă enervez fiindcă nu stă în casă. Îmi suie pulsul până la valoarea pe care ar avea-o dacă aș sări cu parașuta. I-am făcut provizii pe trei săptămâni, dar el are treabă la poștă, la ziare, la cumpărat de ștevie ca să-și facă borș. Am încercat de toate: să-l șantajez emoțional, să mă supăr pe el, să o pun pe soră-mea să-l sune, să-l șantajez din nou emoțional, nimic nu funcționează.

Cred că e o perioadă în care ne-am încuiat în casă cu propriile adevăruri. Unul dintre ele, în cazul meu, e că tata a redevenit copil, dar nu un copil simpatic și ascultător, ci unul de 65+ care nu poate fi dezvățat de ieșitul afară nici când viața lui depinde de asta. Nu prea mai pot fugi de realitatea asta, pe care am conștientizat-o în varii forme pe parcursul ultimilor ani. Ai noștri devin copii atotștiutori, pe care parcă-i iubim și mai mult. Cu cât îi iubim mai mult, cu atât ne enervăm mai tare.


Însă totuși…

Nu mă plictisesc. Mi se pare că în final pot să fac ce am vrut să fac și am zis că o să fac și nu am făcut niciodată. Seriale, cărți, graphic novels, clătite, pâinici, florărit. Uneori fac și sport. Adică mă agit ca o râmă pe parchetul care țipă la mine cu scârțâitul lui. Astea se întâmplă când nu mă compactez și ajung cât o minge de tenis la gândul că nu-s proiecte.

Îmi doream de mult să-mi pot privi gândurile. Le-am scos în final din cuva aia în care zăceau răstălmăcite și mă pot uita la ele. Văd ce mai port în gând și ce nu.

Am mai multe ferestre decât am avut vreodată. E închisă bine ușa, dar am pe unde să ies ca să mă strecor în viețile celorlalți. Ne vedem unii pe alții așa cum suntem: ciufuliți și relaxați, ciufuliți și panicați, ciufuți și panicați. Am văzut pijamale, colanți, cocuri în vârful capului, discuții în și din baie, bucătărie, oamenii te poartă cu ei prin casă atunci când se spală pe dinți. Ca un episod bizar din Cribs, dar oricum ne plăcea emisiunea aia. Am devenit mai intimi unii cu ceilalți. Nu ne mai întâlnim pe teren neutru, suntem în aceeași casă, acasă. Unde e nevoie să stăm dacă nu suntem idioți. Nu prea am mai văzut emoji-uri. Suntem prinși toți în aceeași stație, nu ne mai grăbim, avem timp să ne vorbim.

Ce voiam să zic e că suntem boabe de struguri în același ciorchine.
Să facem un vin bun din asta. Număr de inventar 2020.

Putem.

Chiar putem.

Doar să ne luăm în proprietate realitatea.



Photo by Tim Mossholder on Unsplash.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.