Mamaie ghicea vremea în multe lucruri. Ce nu știu este dacă făcea asta din cauză că nu prindea niciodată ora la care se dădea buletinul de știri sau pentru că nu prea ne interesa de fapt vremea adevărată, ci cea pe care o puteam prezice și, deci, controla. Erau anii ’90, iar televizorul nostru mergea întruna, pentru că în camera de deasupra pivniței era mereu întuneric, diminețile parcă nu reușeau să ajungă la noi oricât de mult ar fi urcat prin noapte. Timpul se oprea în camera aia, întunecoasă ca un pântec toxic. Avea un geam mic, dreptunghiular, cu gratii. Așa îmi imaginam că arată o închisoare. Televizorul era o a doua fereastră: modul lui mamaie de a se lupta cu întunericul și începutul imaginației mele.

Primul lucru pe care îl făceam diminețile era să ies cât mai repede de acolo, să merg în camera de lângă, care avea un geam mare, o ușă mare, lumină. Măsura libertății mele era dată de viteza cu care ajungeam dincolo. În loc să mă spăl pe față cu apă rece din butoi, ceea ce oricum făceam doar vara, mă spălam pe față cu lumină. Era semnalul că sunt încă aici. Că întunericul e cu o zi în urmă. Așa defineam noi binele.

Revenind, mamaie ghicea vremea în lucruri. Ghicea în cafea, cu prietenele ei. Toate erau văduve și, deci, soțul lor actual era Dumnezeu, despre care vorbeau atunci când se strângeau la cafea. Nu-mi amintesc exact frecvența, dar se vedeau des, dacă mă gândesc la cât de des pare că ne vom întâlni noi. O să ne scriem pe Whatsapp sau ceva. Dar ele se vedeau și își povesteau serialele – se uitau la Sunset Beach și la Tânăr și neliniștit mai încolo, își bârfeau copiii, își notau rețete de prăjituri, pe care le făceau și le aduceau la teste. Eram cobaiul perfect, pentru că nu-mi plăcea să mănânc. Îmi plăceau dulciurile, cum le plac tuturor copiilor. N-aș fi mâncat altceva. Eram judecătorul lor de pandișpanuri, prăjituri, sărățele și alte chestii numite generic cronțănele.

La finalul prăjiturilor venea cafeaua. Mamaie ocupa ceremonios locul din mijloc – în sensul în care se poziționa oricum mereu în centrul acestor întâlniri. Ea era boss lady, stăpâna ghicitului în cafea. Era foarte subiectivă această formă de magie. Enumera formele și apoi dezbăteau între ele posibilul înțeles al aparițiilor din ceștile de cafea până când găseau ceva din viețile lor de care să se lege ca să-și mai creeze niște povești. Câini? Greutăți. Un nor? O perioadă mai grea. Se pregăteau mereu, parcă-și antrenau mințile pentru o luptă cu ceea ce urma să vină și, din fericire pentru toate, nu mai venea. Erau fericite când se întâlneau, cu tot cu religiile lor diferite: una era catolică, două sau trei erau ortodoxe, aveau o evreică și o pocăită. Erau exemplul perfect de pace. Își respectau atât de mult tradițiile și diferențele încât alegeau și sărbători din calendarul celorlalte. Spre exemplu, mamaie postea și în fiecare zi de marți pentru Sfântul Anton, ocrotitorul copiilor la catolici. Mai trișa cu brânză sau cu postitul doar până la prânz, ceea ce cred că ea însăși inventase și validase. Indulgență, nu penitență. Când nu reușea să ghicească în cafea despre chestii aplicate, le livra prietenelor ei prognoza meteo alternativă, pe care uneori o nimerea și alteori nu. Oricum nu-i păsa niciuneia atât de mult de vreme. Ne pasă de vreme doar atunci când nu ni se întâmplă nimic în rest.

Adevărul e că la vârsta lor, dacă ți se întâmpla ceva, era posibil să fie ultima oară când ți se mai întâmpla ceva. Prima care s-a dus a fost Gia. Neașteptat, dacă le-ai fi întrebat pe ele. Se așteptau la infarcturi, răceli care escaladează, accidente vasculare sau boli care le lasă la pat o vreme. Patul, peronul către capătul de linie. Gia a murit asfixiată din cauza sobei pe gaz. Mamaie a interpretat moartea ei drept încă o dovadă că democrația face mai mult rău decât bine și a făcut din incident argumentul suprem în lupta cu toate canalizările și cu racordările la gaz. Gia murise în somn, fără să se chinuie, culcându-se pe strada Izbiceni și trezindu-se direct în cealaltă lume, pe care toate băbuțele o intitulau Rai.

“Dacă mor asfixiată?”

Când auzeam asta, știam că mamaie și-a epuizat toate argumentele împotriva legării la rețelele de gaz și apă, dar că-și menține încăpățânarea pe poziții, chestie care cred că i-a provocat și moartea. A vrut dintotdeauna să țină timpul în loc, în locul acela confortabil de dinainte de democrație, în care totul părea bine mereu și de care nu se bucurase niciodată. Nu-l putea prinde nici acum, când, conform spuselor ei, lucrurile “se liniștiseră“: avea nepoți, copiii erau la casele lor, căsătoriți, evident, cu parteneri care “nu aveau valoarea lor“, dar care erau în regulă, trecuse suficient de mult timp de când murise tataie ca să o mai doară, nu mai trebuia să aibă grijă de nimeni decât de ea. Și de mine, ceea ce făcea din plăcere și exces de energie, chiar și așa, la cei 70 și ceva de ani ai ei.


[partea I, adică va continua]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.