M-am reapucat de sport acum vreun an și jumătate. Mă rog, reapucat e mult spus, în afară de niște jujitsu de generală și aerobic pe vremea când încă mai aveam casete cu Olivia Newton John, corpul meu n-a făcut decât exercițiul aplecării peste cărți, ca să nu zic direct laptop. Și al ieșitului la bere, terase, vămi și pe unde se mai duc tinerii frumoși și liberi. 

Nu m-am reapucat de sport cu cine știe ce obiectiv glorios de new year, new me, who dis, pentru că eu nu cred în rahaturile astea.  În plus, era noiembrie. Eu cred că facem unele lucruri bine și altele mai puțin bine și că dacă vrei să construiești, chiar și la cine ești, e în general bine să nu te pocnești singur cu revoluții peste moacă în fiecare an. M-am apucat de sală în 2018, pe final, fiindcă freelance-ul începuse să mă facă să mă simt ca Arsenie Boca în căsuța cu alune.

Nu aveam cine știe ce forță și nici nu sunt cea mai grațioasă ființă din lume. Nu eram nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nu voiam să slăbesc, dar nu m-ar fi deranjat dacă se întâmpla asta, că femeie sunt și eu. Doar mi-am tăiat și eu încrederea în mine însămi cu pagini din reviste glossy și reclame în care dacă femeile se întorc au fix dimensiunea unei pagini de revistă văzută din lateral.


Și, deși nu mă tem de penibil [să se teamă el de mine], primul moment într-o sală mi se pare îngrozitor. Nu știi care e rostul, nu știi ce fac aparatele, pare că toți se uită la tine când de fapt nu-i pasă nimănui dacă ești acolo sau nu. Nu știi cum să stai cu spatele. Ți-e teamă că o să te accidentezi, de zici că brusc, după ce te-ai adus singur acolo, o să îți faci o carieră din asta. Dar cel mai intens sentiment dintre toate este ăla de cățel cu coada între picioare. Mi se pare ca sala e contextul ăla nou care te face să te simți prost fiindcă nu ai cum să fii bun din prima la niște chestii. Și oricât Youtube ai băga ca să nu-ți distrugi cocoașa, tot ai nevoie să mai întrebi una-alta când dai peste cineva care pare să se fi văzut des în oglinzile de la sală. Ce puțin ne place să fim puși în postura asta; darămite să ne fi pus singuri acolo. 


Ca să nu trec din nou prin asta, că mai trecusem prin asta în tentativele repetate de a mă mișca, am vorbit cu Diana [Stejereanu] care m-a torturat timp de o lună și m-a învățat să nu-mi scrântesc nimic. A fost o decizie deșteaptă pentru că mă simțeam responsabilă față de timpul ei, așa că nu întârziam la antrenamente. În plus, strângea toate privirile și asta mă făcea să mă simt invizibilă, ceea ce oricum îmi doream. 


După luna aia am continuat să mă duc când și cum am putut, fără să-mi impun un ritm sau să-mi bat în cuie niște zile (sau pe mine însămi). Nu m-am dus ca să flexez prin oglinzi, deși n-am nimic împotriva ideii. Adică am postat și eu de la sală cu nerușinare, pentru că reușisem să nu mă dezamăgesc.

Nu e ca și când merg la sală cu drag în fiecare zi, corpurilor noastre le place osmoza cu netflixu’ și canapeaua. De multe ori m-am târât până acolo ca un cremșnit căzut pe jos. Dar îmi place cum se simte după, când te lovesc toate energiile din lume. Mi-a plăcut și că n-am mai mers aplecată de spate. N-am mai mâncat atât de împrăștiat și atât de random. Când vezi cât de greu e să arzi calorii în general, după ce gâfâi pe bandă, nu-ți mai vine să te-arunci în chipsuri în miezul nopții. Un ceai cald și noapte bună. 


Sunt multe gagici la sală. Și aproape niciuna nu arată ca-n revistele cu fetele alea care n-au rupt în viața lor un colț de pâine caldă și nici nu l-au hăpăit cu poftă, ca niște căței.


suntem acolo ca să ne reîndrăgostim de noi însene,

să înlocuim întunericul unei despărțiri cu lumina de la capătul tunelului,

să facem febră musculară la neliniști,

să ne ținem de promisiunile făcute,

să nu ne dezamăgim,

să fim mai puternice,

să ne mișcăm, ca să-i mișcăm pe alții,

să avem pătrățele de ciocolată și să nu ne pară rău,

să ne epuizăm nervii,

să facem să fie pace,

suntem acolo ca să recuperăm încrederea aia în noi pe care am pierdut-o de fiecare dată când am tăcut, deși n-am fi vrut asta

să facem ceva mai obositor decât ‘politics’, la cât politix facem zău că nu înțeleg de ce n-a apărut încă partidul corporatiștilor

înclinăm banda aia ca să înclinăm balanța imaginii de sine în favoarea noastră

ca să uităm de toate meetingurile alea în care asistăm la ciocnirea în direct a ego-urilor

ca să nu ne mai gândim la nimic


Pentru mine asta e. O pauză dureroasă în care gândurile îmi părăsesc capul pentru ca mai apoi să mă pot gândi la tot. Legătura aia la distanță pe care o am cu corpul meu se transformă în imediatețe. Și mă bucur să văd că încă pot lucrurile pe care le vreau.


chiar și-atunci când mai trec tipi musculoși pe lângă mine de parcă aș fi o halcă aruncată la rechini

sau când unii fac încălzirea ca niște tăiței

chiar când trosnesc genunchi de zici că-i Revelionul ligamentelor

chiar și-atunci când îmi vine să călătoresc cu o zi în urmă și să-mi ard una peste ochi fiindcă am băut patru beri în loc de două.


de fapt, mai ales atunci. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.