Nu te găsesc pe nicăieri

Mă întorceam des în textele mele la mama și ce a însemnat ea pentru mine, dar niciodată nu o făceam de tot, până în punctul acela în care aș fi rămas fără lucruri de spus despre ea și despre noi. Poate din frica de a o pierde de tot după ce povestea lovea paginile sau poate din frica de a trece din nou prin pierderea ei. Habar n-am și nici nu mai contează, fiindcă mi-am găsit curajul în 2020, când pandemia m-a prins într-o cameră doar a mea, citind O cameră doar a ei a Virginiei Woolf. Scria că dacă nu ne epuizăm durerea în scris, revenim mereu la ea și că a scrie e o luptă care ține de găsirea autenticității, a vocii noastre. Despre a nu ne cenzura doar fiindcă suntem femei și fiindcă „nu se cade„. Am simțit că îmi vorbește mie și că eram pregătită s-o aud.

În volumul său de debut, Laura Ionescu se întoarce în copilărie și adolescență pentru a pune întrebări despre lumea nevăzută a părinților noștri. Autoarea își recompune mama din dialoguri și momente doar ca să descopere cât de complexă a fost ca personaj: o femeie care credea în egalitatea dintre femei și bărbați la începutul anilor 1990, o luptătoare capabilă să înfrunte statul, capul unei familii care a știut mereu că singura resursă cu adevărat infinită este iubirea.

Când o citeam pe Virginia Wolf, începusem să lucrez la un roman în care personajul principal era în mod clar mama, înfofolită bine în ficțiune. Și m-am întrebat de ce nu am considerat niciodată că povestea ei ar putea fi importantă pentru cum a fost, m-am întrebat de ce nu am văzut-o limpede până atunci și apoi am încetat să mă mai întreb și am început să scriu. Așa a apărut „Nu te găsesc pe nicăieri” – din încercarea mea de a vedea-o pe mama cu mintea de adult și intenția de a o cunoaște dincolo de faptul că a fost mama. Am vrut să înțeleg cum a reușit să ne facă să o iubim cu o forță care nu-și pierde din intensitate peste ani, să văd ce am păstrat de la ea, la ce am renunțat, cine sunt, cine e. Nu am știut că ceea ce scriu va deveni o carte. Am scris săptămâni întregi, luni întregi, până când am ajuns la final. Am făcut din nou cunoștință cu mama și, pentru prima oară, am făcut cunoștință și cu mine. Nu o găsesc pe nicăieri, dar m-am găsit un pic mai mult pe mine. Nu o găsesc pe nicăieri, dar n-o să-mi pierd niciodată iubirea pentru ea.

Cartea a apărut în colecția Narator, a editurii Publica și poate fi comandată aici. Mă alătur vocilor mele preferate din nonficțiune și nu-mi imaginez un loc mai potrivit pentru mine.

Mă alătur vocilor mele preferate din nonficțiune datorită tuturor vocilor care m-au încurajat când din mine nu mai rămăsese decât o șoaptă.