Am putut, încă de când eram mică, să-mi imaginez că orice am în față era cu totul altceva. Jocul meu preferat nu era legat de vreo păpușă sau de vreun maimuțoi de pluș. Nu duceam lipsă de ei, ba dimpotrivă, îmi invadaseră camera ca o armată de prieteni neînsuflețiți, cu ochișori ficși de plastic, dovezi ale iubirii celorlalți pentru mine. Erau atât de mulți, încât mama îi tot făcea cadou altor copii fără ca eu să-mi dau seama. Aveam altă treabă, eram prinsă în hârtiile mele, pe care le desenam și le decupam.

Cream din hârtie tot felul de monstruleți înaripați pe care îi legam cu ață și-i scoteam pe balcon. Zmei înaripați și fragili, care cădeau întotdeauna pradă vântului de la etajul șapte, undeva prin Baicului. Avantajul era că în fiecare zi aveam jucării noi, mi le făceam singură, mă jucam singură. Cred că atunci mi-am dat seama (fără să știu că mi-am dat seama) de faptul că singurătatea ia forma pe care i-o dai. Și dacă singurătatea e un monstru făcut din hârtie, poți să dai mereu pagina.

Când am mai crescut, nu știu cât să fi avut, 11-12-13-14 ani, mă uitam la mine în oglindă și-ncercam să-mi dau seama cum voi arăta când voi fi mare. Cu cât mă uitam mai mult la mine însămi în oglindă se-ntâmplau două lucruri: primul era că nu-mi plăcea ce vedeam, pentru că ce vedeam nu arăta ca-n Bravo, evident. Al doilea era că eu ca om mare părea un plan care nu urma să se materializeze. Și pentru că nu reușeam să mă văd mare, crescută sau, pur și simplu, femeie, cuvântul ăsta care-ți lasă moștenire așteptările celorlalte gagici din familie și așteptările societății în general, m-am gândit că n-o să trăiesc mult. Nu știu de ce, dar mi se părea că doar oamenii care se pot vedea în viitor îi vor supraviețui viitorului. Iar eu nu-mi puteam imagina deloc ce fel de monstruleț voi deveni, cât de mari vor fi aripile mele, ce nas o să am, ce tristețe sau bucurie se va vedea în ochii mei. Toți păreau să știe sau, dacă nu știau, păreau hotărâți să fie cineva: viitori economiști, programatori, să ia în primire ce făceau părinții lor.

Fiecare an care a trecut (de când am decis că probabil voi muri tânără fiindcă nu-mi pot imagina viitorul), a trecut peste mine cu bucuria pe care o ai când te cauți de mărunt prin buzunare și vezi că ai fix cât îți trebuie ca să îți iei o înghețată la cornet. Da, vorbesc despre înghețata aia pe care o bârfește toată lumea: ba că e plină de gândaci, ba că e făcută din prafuri, ba că cineva pe care-l știu știe pe cineva care a găsit un fir de păr în ea. Taci și mănâncă înghețata aia. Ți-era poftă de ceva bun și ți-era sete în același timp. Închide ochii, e cald afară și vara își etalează adierea ca pe o chintă, frunzele pierd mereu meciul ăsta de poker cu anotimpurile.

Anii n-au trecut pe lângă mine și nici eu pe lângă ei.

Am trecut împreună pe unde am mers, la braț, ca un cuplu improbabil: fata care credea că va muri tânără și timpul ei pe acest pământ. Dar poate m-am născut bătrână și d-asta sunt încă aici, cine știe.

Am făcut 30 de ani.

Îmi place verbul ăsta în relație cu vârsta, cred că așa e frumos să fie. Să-ți faci tu anii, nu să te facă ei pe tine. Să fie despre tine. Nu să se întâmple independent de ce vrei tu, ca o petrecere la care nu te-a invitat nimeni.

Îmi imaginam multe lucruri despre când o să fac 30 de ani. Cu câteva săptămâni înainte, ca un om căruia i se pare că a trecut de propriul termen limită. Ce nu-mi imaginam era că o să stau în casă ca o centralistă veselă și că o să vorbesc cu mulți oameni pe care nu-i mai auzisem de multă vreme și pe care i-am descusut până când am ajuns să-i văd în chiloți. Exact cum nu stăm niciodată unii față de ceilalți, pentru că trebuie să părem altceva. Măcar să părem bine. Toată ziua a fost un fel de party în bucătărie. Nu mă plâng. Mi-am petrecut multe zile de naștere cu oameni care nu existau în bucătării care existau, iar acum a fost invers.

Dacă ești aici pentru că vrei lecții de viață, acum că m-a milostivit timpul cu voce la 30 de ani, ei, bine, nu ești unde trebuie. Am 30 de ani, nu știu nimic.

În plus, nu cred în lecții universale.

Viața ne dă meditații în privat. Fiecare are ceva de înțeles ce ține doar de el. Deci sunt cu prețul tău, da.

Eu am înțeles că nu sunt buricul pământului.

Și că imaginația mea nu e limita vieții mele.

Am învățat că iubirea nu ține cont de distanțe, altfel cum aș mai fi putut să iubesc oameni pe care nu mai pot să-i pipăi și să urlu ‘este’?

Mă-ntorc la mama ca un copil care n-a putut niciodată să o ajungă din urmă.

Nu-mi pot imagina unde e și ea totuși e. Undeva, azi e ziua ei. 1 aprilie, cea mai bună glumă pe care n-am auzit-o niciodată.

Nu-mi pot imagina nici unde o să fiu, dar știu că totuși o să fiu.

Și ce sunt, orice-aș deveni, orice evoluează din tot ce sunt acum, e suficient. Toți suntem suficient. Asta e singura lecție pe care-o las aici azi.

Drumul pe care sunt e ceva ce nu mi-aș fi putut imagina.

Pentru că nu calc pe urmele nimănui din familie, pentru că printre ai mei nu există un precedent care să vorbească despre mine, pentru că nu e nimeni care să mă apuce de crengi și să mă ajute să nimeresc direcția cerului.

Ar fi cam plictisitor totul dacă aș ști unde o să ajung.

De-abia aștept să ieșim la bere cândva, doar ca să ne amintim că am iubit viața atât de mult încât am fost în stare să stăm în casă pentru ea și să n-o trăim. De-abia aștept să ajung acolo, de fapt.

Your life is your life.

Mulțumesc pentru trandafiri, flori & prosecco.

Photo by Johannes W on Unsplash.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.