Dezordinea

Mi-am auzit despărțirile.
Unele au fost tocuri pe asfalt; mersul cuiva care se îndepărtează.
Altele au foșnit ca un ambalaj de plastic într-o liniște deplină.
Alte despărțiri îți umplu urechile și nările și ochii și gura, ca un val din care ajungi să muști fără să vrei.
Unele despărțiri fac zgomotul unui cearșaf pe care-l rupi în două ca să-l transformi în cârpe.
Altele au crăpat ca paharul care îți alunecă din mână. Doar că îți cureți cioburile din cap luni întregi după.
Altele sunt tăcute, zgomotul cărnii despicate de cuțit.

Despărțirile care nu ajung revederi fac zgomot mult. Unele ecouri rămân prinse în tine ca sâmburele într-un fruct. Altele luminează conversații întregi ca focurile de artificii în noaptea de Revelion. Oricum ar fi, e zgomot. Purici care fâșâie pe un televizor pe care nu poți să-l închizi.

Acum o lună am trăit o despărțire fără zgomot, dar cu textură: mătase care se strecoară pe sub cârlig. Fără efort, fără să se agațe. O eșarfă care pică din cer ca o fantomă colorată.

A fost despărțirea de terapeuta mea. Mă anunțase că ziua asta va veni încă de la începutul lui 2019. Doar că uneori, chiar și când ajungi să mergi fără roți ajutătoare, ai vrea să mai fie cineva în spatele tău. Ca să fii sigur. Ca să nu fii singur. Ca să fie cineva în coada ochiului tău, cineva în care ai încredere că nu te va mai lăsa să te julești cum ai făcut-o până acum. De cele mai multe ori dând cu capul de tocurile ușii sau înțepându-te în propriile colțuri. Dacă e ceva ce am învățat cu adevărat în anii de terapie pe care i-am făcut (destul de mulți, că am început la 18 ani și am schimbat câteva tipuri de terapie și câțiva terapeuți) e că avem o capacitate uimitoare de a ascunde lucruri de noi înșine. Și e cam cel mai periculos joc de-a v-ați ascunselea, mai ales când te pricepi la a-ți spune despre tine poveștile pe care ai chef să le auzi.

Am ajuns la ea [M.] în 2017, înainte de o operație care s-a cicatrizat în formă de semn de întrebare. Fix așa. M-am trezit pe un pat de spital cu multe întrebări la care n-aveam răspuns, printre care și ‘cum naiba de mai sunt în viață?’, cu o nefericire cruntă și neconștientizată pe țeavă și cu multe fracturi vechi de inimă pe care le-am rezolvat cum m-am priceput – ca un copil care [se] coase pentru prima dată. Povestea mea e una pe care n-am ascuns-o niciodată: am pierdut-o pe mama la 17 ani. Unii oameni se trezesc, își beau cafeaua, își iau viața în doze de câte o zi. Pentru mine viața a început cu un pumn în țeastă și fără niciun buton de snooze. Auzeam salvările și nu știam dacă se aud din mine sau dacă se aud de-afară. Așa am ajuns prima oară la un terapeut. Aveam 18 ani și derealizare.

Pentru că nu vorbeam despre asta, m-am gândit că asta e. Că așa o să-mi trăiesc toată viața, un pic sărită de pe propria axă – mă simțeam ca un personaj din cartea de colorat a unui copil care nu vrea nici să respecte conturul personajelor, nici să-l ignore de tot. Mereu cu câțiva milimetri în exterior. Suficient cât să supraviețuiești, suficient cât să nu trăiești pe bune. Nu puteam să citesc. Vedeam literele ca un film 3D la care am rămas să mă uit fără ochelari. A fost un moment pe care mi-l amintesc clar: eram pe peronul de metrou de la Basarab când am simțit că nu mai pot. Că nu mai pot să trăiesc așa. Am sunat-o pe profa de română și i-am povestit. În zilele alea, era singura mea alinare și singurul adult căruia puteam să îi zic orice, fără frână. Doar că nu mă gândisem până atunci să-i povestesc și asta. Ea m-a ajutat cu terapeuta. Și amândouă au fost lângă mine când am dat ultima pagină a cărții de colorat și mi-am revenit. Nu știu cum. Știu doar că într-o zi n-a mai fost atât de întuneric. A început să crească ziua din nou în mine.

Nu am fost foarte atentă la mine însămi după aceea. Nu știu cum aș fi procesat mai departe ce trăisem dacă nu aș fi scris. În mașina de tocat a scrisului, drama se mărunțește și ea. Am început să alerg către viață ca un câine spre stăpân. Eu și ceilalți oameni de 20 de ani care vor ce au văzut în filme. Job, relație, următoarea pereche de adidași care să te facă fericit o zi. Când alergi ești mai interesat de pasul următor, să nu-ți scrâtești vreo gleznă, să ții ritmul. Poate d-asta și adidașii, cine știe. M-am dezlipit de mine.

În spital m-am prins din urmă. Și m-am prins și de alte lucruri, cum ar fi că viața e în altă parte. Că avem mici momente în care ne trezim, dar că în confort adormim la loc. Că joburile ne țin mințile în lesă, departe de tot ce ne-ar putea destabiliza. Că ăsta nu e neapărat un lucru rău. Foarte multe gânduri fără nicio legătură între ele decât spațiul în care locuiau, propriul meu cap. Și niciun capăt de care să mă prind ca să-ncep să fac ordine.

Cred că asta face un terapeut bun. Te ajută să te poți locui din nou atunci când te năpădește senzația aia de sufocare și de anxietate din cauza tuturor rahaturilor pe care le-ai strâns peste ani, pe care le-ai ascuns de tine și care, dintr-un motiv sau altul, dintr-un anumit punct încep să se vadă foarte clar. E cu tine acolo, în coada ochiului, în timp ce tu te-apuci de strâns, vezi ce păstrezi, ce arunci, ce contează, ce nu. Dă cu tine de pământ când începi să te minți din nou – repet, putem să ne creăm niște povești foarte frumoase atunci când avem nevoie să credem ceva anume despre noi. Te mângâie pe cap când te-ai dezamăgit singur. Te ajută să interpretezi momente din perspective diferite și să-nțelegi de ce faci ceea ce faci așa cum o faci. Înțelegi și uneori reușești să-ți controlezi impulsul care te duce mereu în același loc. De cele mai multe ori nu. Ajungi în același loc din nou. Și din nou. Și din nou. Apoi schimbi ceva și ajungi în alt loc și parcă îți place mai mult. Suntem prizonierii propriilor obișnuințe, ce să-i faci.

Eu mă obișnuisem să nu am răbdare cu mine. Să văd oamenii în potențial, nu în real. Îmi spuneam singură poveștile pe care voiam să le aud, ca să adorm în continuare liniștită. Îmi spusesem și despre mine o poveste pe care, în calitate de narator al propriei vieți, tot eu puteam s-o editez. Și după ce am editat-o, nu m-am mai sufocat. E ceva liniștitor în a-ți accepta limitele. În a-i vedea pe ceilalți drept ce sunt, fără a-i transforma în oglinzile propriilor tale așteptări. Sună banal, dar a durat trei ani toată curățenia asta de primăvară. A durat trei ani să-mi dau seama că eu țineam în mână pixul ăla care-mi scria povestea. Acum scriu aici cu aceeași mână, pentru că am ajuns singură la propriile mele concluzii [suntem prea egotici ca să băgăm la cap ce ne zic ceilalți, chiar și atunci când ne arată scurtătura către ‘mai bine’, d-asta a durat trei ani].

Ce am înțeles este că, pe de o parte, ascultăm prea puțin. Pe cealaltă, tot noi vorbim prea puțin despre ceea ce contează și folosim nediscriminat ‘bine’ ca paravan pentru ceea ce simțim. Rămânem la suprafață celorlalți, ca spuma de pe ciorbă – care nu spune mai nimic despre gustul ei. Departe de mindfulness sau toate citatele despre living in the now, cred că avem nevoie să reînvățăm să fim acolo pentru cineva. Nu pe chat, nu pe fugă, ci pe bune – pentru câteva ore, timpul devine statuie. Să fim acolo cu urechile ciulite și cu sinceritate, chiar dacă doare ca plasturele ăla care pleacă de pe mână cu tot cu păr. Cred că nu ne ajută să diminutivăm durerile altora, cum nu ne ajută să le dosim pe ale noastre sub preșuri. Cred că avem nevoie de terapeuți și că nu-s ‘mofturi’. Cred că avem nevoie să reînvățăm să vorbim și cu noi înșine, pe lângă efortul de a vorbi cu ceilalți. Cred că dacă te gândești să ceri ajutorul, n-ar trebui să te mai gândești, ar trebui s-o faci.

Am ajuns emojiurile și acronimele pe care le folosim.
Pe care le folosim când ne e lene să scriem la fel de mult pe cât simțim.

Mulțumesc, M.
Pentru trei ani în care am făcut ordine ca să-mi fac dezordinea locuibilă din nou.