Când eram mică, eram țicnita grupului. Eram copilul ăla care sărea garduri, fura vișine (care sunt cel mai underrated fruct ever), suna la soneriile babelor (acum numim asta cardio), care voia să meargă pe străzi pe care nu le știa nimeni – ceea ce nu sună riscant, dar atunci aveam haite de maidanezi în cartier și chiar și-o cântăreață faimoasă de muzică lăutărească, pe care n-aș menționa-o aici dacă n-ar fi avut TIGRI în curte, alături de alte animale exotice care chiar n-aveau ce naiba căuta în Dămăroaia. Cel mai exotic lucru din cartierul nostru era liniștea care se prăbușea în capul nostru odată cu noaptea. Mă băgam în seamă cu băieți, râdeam tare în autobuz, spuneam glume proaste, luam bere și-o beam toate la colț de stradă, alunecam pe pietriș când jucam Țările, d-astea. Îl mai țineți minte pe Taz? Eu eram Taz.

Nu-mi alesesem rolul ăsta conștient, așa am venit eu în lumea asta. Și e amuzant. Până când ai nevoie să funcționezi într-un grup mai mare decât micul tău rai, ceea ce înseamnă că ai nevoie să înveți care-i faza cu autocontrolul. O pot rezuma: a te abține de a la fi un fucking asshole doar pentru că poți. Că nu e ca și când noi, restul, nu putem. Dar confruntați cu alegerea, alegem să nu. Bine, în școală nici zilele proaste nu se comparau cu zilele proaste de-acum, care-s adesea pretextul perfect pentru assholism. Ce putea să ți se întâmple? Să-ți uiți sandwichul acasă. Mare scofală. Să iei un 4 la biologie. Să îți rămână Flubberul pe tavan. Să nu iasă copiii ceilalți la joacă. Să te cerți pe care Sailor ești. Eram Marte, evident.

N-aveam dramele astea de-acum și nici nu învățasem să ne facem așteptări, pentru că eram niște tiny assholes oricum. ‘Nu te plac, pa.’ Și te durea până când durerea ajungea în cot și-ți trecea. Acum inventăm termeni precum ‘ghosting’ pentru a defini comportamentul unui asshole. Sau găsim scuze oamenilor pe care avem tot dreptul din lume să ne supărăm, ceea ce din nou mi se pare o tâmpenie. Mi-a luat ani să reușesc să vorbesc despre ce m-a durut. Dar să o fac uman și matur, comunicând direct ce am simțit și comparându-mi perspectiva cu a omului care m-a rănit. Că poate el voia să mă gâdile c-o pană și eu am simțit disproporționat un cuțit în inimă. Mai am și talentul ăsta. Mă face să scriu bine și să reacționez prost.

Dar niciodată, de când m-am prins că poți să lovești fără să dai, n-am ales să fiu un asshole. ‘Because our lives have been hard enough already.’ Alegi ce să fii și apoi devii cine ești. Poți să te controlezi. Întrebarea e dacă vrei. Nu zic să tolerezi totul ca un iluminat racordat la energia universului, din contră. Cred că toți avem momente în care suntem toxici. Ce mi se pare important este să nu devenim otrăvitori.

Ce am devenit, ce știm, ce simțim este singurul cadou adevărat pe care-l putem face celorlalți. Și dacă tot îi fac pe oameni să simtă ceva, mi-ar plăcea să nu-i fac să simtă că ar vrea să-mi înfigă petarde în urechi. 90% din timp. În 10% din timp, de-abia aștept să ne contrăm, certăm și hârjonim, doar că să extindem constelația lucrurilor pe care le simțim unii pentru alții.

Ne împăcăm cu noi. Apoi și cu ceilalți.


—-

Photo by Michael Olsen on Unsplash

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.