În parc.
Mă duc acasă. A fost lungă ziua asta, cam ca o gumă de mestecat care îți rămâne prinsă de dinți.
Sau, dacă știi, de aparatul dentar. N-aveai voie să mesteci gumă, dar ți se făcea poftă și trișai.
Îmi cântă ceva chill în căști, dar afară e noapte.
Nu știu de ce, dar parcul Carol e destul de incomodant când îl acoperă noaptea. Pe următoarea alee poate să-ți iasă-n cale Făt Frumos sau un dubios care vrea să-ți fure un dinte pentru colecția lui.
Eu am vrut să merg pe jos tocmai fiindcă asta e una dintre spaimele mele.
Și nicio muzică chilloromantică din căști nu poate să ascundă asta de mine.

Știu de ce o fac.

Aproape că mă calcă un copil cu trotineta lui electrică. Plm, copile. Nici măcar nu porți cască.
Acum totul pare periculos. Practic, toată copilăria mea pare un șir nesfârșit de catastrofe pe care le-am evitat la milimetru. Așa, de parcă cineva a vrut să vadă ce fac în continuare. Ca la păcănele, când ai de ales culoarea următoarei cărți.
Am jucat o dată. Am băgat 5 lei. Am ales de 17 ori roșu. Am câștigat 150 lei. Tata s-a gândit că poate o să am noroc a doua oară. Am pierdut 10 lei, am zis pas și am luat încă un rând de bere pentru toți. Nu te pui cu norocu’, dar îl dai mai departe.
Un tip și o tipă fac stretching in parc. Couple goals. Couple goals?!
Câțiva oameni mănâncă pizza la Dineș, un tip își aprinde o țigară, luna a căzut de pe cer și a nimerit într-un copac așa cum nimerim noi oamenii uneori în momentele total nepotrivite.
Oare mai știu să parez lovituri?
Știu să ridic genunchiul, să-mi controlez greutatea pe spate. Am reflexe surprinzător de bune. Am salvat multe pahare care picau. Tre’ să conteze și asta câtva.
Știu să lovesc în gât.
Și ce să fac dacă cineva mă ia în brațe fără ca eu să vreau să-l iau în brațe.
Am în mine ambâțul ăla enervant, care poate fie să iasă okay sau super rău.
Pe o bancă sunt doi copii de liceu care se sărută.
Trec pe lângă ei ca o adiere, străduindu-mă să mă fac nevăzută.
Momente nepotrivite. Eu am nimerit în iubirea lor, ei în anxietatea mea.
Traversez. O iau pe străduțe.
M-am temut mereu de câinii de luptă.
Când eram mică, ăia care îi antrenau le dădeau drumul pe stradă. Atunci fugeam în curte și ne străduiam să nu ne gândim la nimic.
Poate e vreo poartă deschisă, vreun câine nervos sau eu cu mult prea sperioasă.
Respiră.
Vin doi băieți din față.
Respiră.
Au 12 ani.
Respiră.
Stânga, dreapta, verifică mașini.
Respiră.
Traversezi la trecerea semnalizată okay sau la aia care e mai aproape de unde stai tu?
Aia care e mai aproape.
Asigură-te de zici că ai conduce un titanozaur (adică un dinozaur super huge, google it mofos).
Pas. Încet. Să te vadă ăla.
Ăla te vede. Oprește.
Traversezi ca omu’, pas alert.
Ai ajuns în spatele blocului.
Doi băieți pe o bancă.
Faci dreapta.
O pisică așteaptă la geamul Feliciei, un Romeo care mai vrea niște bobițe de la Julieta.
Felicia iese pe geam, îmi dă punguța.
Îi pun boabe.
Felicia îmi zâmbește.
Am ajuns acasă.
În casă, ce să vezi, e ordine.
Nu e ordinea mea.
E okay și așa.
Partea bună e că am mai primit o șansă și azi, după un șir norocos de cărți roșii.
Aș fi putut să tac tot drumul ăsta la mine în cap dacă nu eram singură. Sau dacă mă simțeam safe.
Dar nu prea te simți niciodată safe ca femeie noaptea.
Mai nou?
Mai conștient?
E un preț pe care presupun că-l plătești când vezi lumea. Când vezi distanța dintre ce ți-ai imaginat și ce e.
Acasă.
Inspir.
Unui tablou i se face pielea de găină.


Photo by Nadine Shaabana on Unsplash

One thought on “10 minute

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.