Dacă ar exista un campionat de închis uși, l-aș câștiga pentru că pe unele dintre ele le-ascund prin pereți și nu le mai găsesc niciodată. Nu cred în curent, sunt unul dintre oamenii ăia progresiști care-și amintesc cum era când briza se strecura tiptil dintr-o cameră într-alta, la curte, printre jaluzelele alea improvizate din plastic tăiat. Le știți, nu? Sunt ca niște covoare din zdrențe, doar că se așază pe aer.

 

Ne-ascundeam în camera cu un singur geam de deasupra pivniței atunci când începea să toropească afară, era o camera tristă deasupra unei pivnițe în care străbunicul bătuse atâția comuniști câte bătăi de cap aveam noi cu casa naționalizată. O împărțeam cu o chiriașă pe care n-o s-o uit nicicând, arăta ca Ursula și nu contenea să ne facă zile fripte, cu nasul ăla cocoșat de care ne loveam și la stânga, și la dreapta. Bunică-mea acoperise ușa dintre camere cu un dulap imens în care stăteau cuminți hainele de mers la biserică, după Fanta, până-n Pajura, până la școală și, evident, rochia în care voia să fie înmormântată, mai ternă și mai definitivă decât toate celelalte. Fanta o să-mi amintească mereu de ea, poate d-aia o beau rar, atunci când mi se face poftă, nu are sens să-i stric amintirea pe mine.

 

Nu știam cum arată ușa aia, dar știam că e acolo. Știam că dincolo de dulap, de ușă, de perete se afla cotoroanța. Mai bine cu uși închise decât cu ochi închiși, cred că asta gândeau ai mei în timp ce se războiau pe o casă în curtea căreia ne creștea arborele genealogic. Am iubit casa aia, i-am iubit și pe ai mei, dar mulți dintre ai mei au devenit ai totului.

usi

Ușile mele, pe majoritatea le-am trântit, nici una nu are vizor. Departe[a] mea, după dulapul în care n-am să pregătesc niciodată haine de înmormântare, nu se aude nimic, nu e niciun chiriaș dincolo care să calce apăsat sau să bodogănească noapte, cum o mai auzeam pe baba. Oamenii din ele au ieșit pe fereastră.

 

Mai sunt și ușile care nu se-nchid. Le numim generic răni. Scârțâie balamalele, e un demers sisifian, încerci, ratezi, mai deschizi, te mai uiți pe dincolo. Îmi lipesc urechea de peretele ăsta pe care e ușa de care tot scriu, dar de dincolo nu se mai aude nimic, poate nu e o ușă, ci un capac de sicriu. Poate că au zidit ușa pe partea lor și m-au lăsat în camera asta, știind că-mi place să-mi croșetez din întuneric ferestre. În fine, ușa asta a crescut aiurea, e încarnată în suflet și n-o să o las niciodată în pace, n-o s-o las niciodată să se închidă. E pielița aia enervantă pe care ți-o smulgi cu dinții chiar și atunci când te doare. Doare, deci sunt. Nu eu, ei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.