Familia Arghir locuia la etajul șase și era condusă de Petru, un bărbat de vreo cincizeci de ani. Firele de păr alb i se veștejiseră în cap, acum un tron lucios pe care stăteau toate problemele lumii. Arghir se gândea mult, se gândea la orice. Trata cu aceeași seriozitate problemele lumii a treia, pe care le accesa printr-un televizor cu tub, la ora 17.00, și lipsa hârtiei igienice din baie, care îl lua prin surprindere de fiecare dată. Arghir se gândea la câini abandonați, la mezeluri și la nevastă-sa, care plecase când fetele lui erau mici. I se amestecau toate în cap și formau o pastă de nervi care-l făcea să molfăie cuvintele, să se bâlbâie și să aștearnă asupra interlocutorilor săi un taifun cu picuri de salivă.
Fetele lui învățaseră să vorbească de timpuriu, dar niciodată cu el. Se-nțelegeau în liniște, fără să se privească în ochi, mai mult pe presimțite. Arghir știa când sunt supărate, când sunt vesele și încerca de aproximativ 20 de ani să se adune și să vorbească cu ele despre lucruri, orice fel de lucruri, despre ele, lume, elefanți, despre mama lor. Mama lor. Mama lor luase cu ea toate cuvintele când plecase și nici măcar nu se dusese către o lume mai bună sau mai luminoasă, ci către o garsonieră din Drumul Taberei, cu o bucătărie de mărimea unui taburet. Îl lăsase pentru un alt bărbat, pe care Arghir nu-l cunoscuse niciodată. Presimțea asta la fel cum presimțea toate lucrurile care îi dădeau târcoale și pe care nu le prinsese niciodată din urmă. I se confirmau bănuielile prea târziu ca să mai schimbe ceva, iar curiozitatea nu fusese niciodată tarele lui.
Adina se născuse prima. De-aia o şi chema aşa. Fosta doamnă Arghir, actuală Georgescu, iubea rimele. Nu o ajutase niciodată pasiunea soţului pentru versul alb. Ăsta era unul dintre motivele pentru care s-au despărţit, ăsta şi faptul că Arghir nu reuşea niciodată să stea la una dintre cozile comuniste ca să cumpere lapte pentru fete.
[Se continuă, dar nu aici.]
