2 grădini

ambele suspendate acum doar în ce-mi mai amintesc.

Prima în Dămăroaia, unde bunică-mea dirija florile de-o parte și de alta a cărării, în timp ce chiriașa din față așternea prea mult fond de ten din beton peste pământ și-n curtea ei nu creșteau decât intrigile, minciunile și-un câine rău pe nume Elza. Raiul bunicii. Acolo am început să călătoresc sub nuc, pierdută-n basmele lui Ispirescu. Am învățat că domnișoarele poartă dresuri și că nu e o idee bună să-i vorbești bunicii tale despre băieți când ai 4 ani, la fel cum nu e o idee bună să îți superi educatoarea la grădi cântând versuri scornite pe loc în timp ce alții cântă ce trebuie. Omlete dimineața și cacao cu lapte, care acum se numește foarte elegant ciocolată caldă, dar nu e nici măcar pe jumătate la fel de bună ca cea făcută cu Malita, laptele praf care m-a crescut. Acolo m-au și creștinat, printre bujori, trandafiri japonezi și românești, corcoduși, salcâmi, cireși, trecuturi, hore, sânge vărsat în pivnița ascunsă sub dormitor. Când scriu toate astea, parcă simt că se-nfoaie ceva în mine, sunt un motan alb-negru, pe care-l chema mereu Bobiță, am avut generații întregi de regi ai cartierului, bunica îi alegea așa, păcat că nu știu povestea, oare de ce îi iubea atât de mult.

Mă mușca de față soarele printre gratiile de la geam, gratii prin care am văzut cum a venit poliția să-l salte pe tata când s-a dus peste chiriașa din casa noastră naționalizată, nervos, doar ca să culeagă caise din copacul familiei mele. Casa aia mi-a fost și închisoare, dar îmi amintesc cum călca mama eliberator pe trotuarul din față în fiecare vineri, mi-amintesc de parcă ar păși pe pielea mea, aducea în pungile de plastic ciocolată și libertate.

A doua grădină mă aștepta complice doar verile. Băneasa, lângă Constanța. O curte în care creșteau hoațele, niște flori galbene care înfloreau doar noaptea și se veștejeau dimineața, găinile alergau în formație de colo-colo, iar unele mai rebele săreau gardul, ieșeam pe uliță curată și mă-ntorceam acasă ca o bomboană rostogolită prin praf. Bunica de-acolo punea roșiile la uscat pe prispă și apoi făcea coliere din ele, știu că nu avea frigider, ținea toate chestiile într-un beci răcoros în care mi-era frică să cobor.

Cocea pâinici într-un cuptor de lut, rotund ca un cocon, ieșeau tari și uneori arse pe fund, ce bine, alteori pe el se prăjeau nalangâtele, niște gogoșele răsucite, alteori de-acolo mirosea a ghiveci până la cimitir, un uriaș trist cu mii de cruci, care se-ntindea de la dureri de oase pe deal. Bunica, mama, eu și fantoma bunicului, care dormea în camera de oaspeți, ielele și spiritele de pe câmp, toate infinit de mici în fața cerului de Dobrogea. N-am văzut în viața mea mai multe stele ca acolo, zici că veniseră la audiții de strălucit, ochi mici, înfipți în cer, neclintiți, curioși.

M-au aruncat de când eram o sămânță în grădinile astea două și eu am prins, încă mă prind. Rădăcini înfipte bine în cerul de Dobrogea, sub care cresc trandafirii bulgărești de dulceață ai bunicii mele.

–

ilustrație fără spini, de Loreta Isac.