Poate că cel mai bine dintre toate mă pricep să-mi amintesc.

Bomboane în brad, o instalație veche cu felinare, e acolo probabil de dinainte să mă fi născut eu, cine știe. Iau o bomboană, mușc din ea, înăuntru e jeleu și eu zâmbesc cu gura până la urechi și plescăi cu poftă. Miroase a sarmale, mama a muncit vreo săptămână, serile. A premeditat Crăciunul cu nebunia ei specifică, iar eu am înnebunit-o de cap și mai mult cu ajutorul pe care tot voiam să i-l dau drept cadou, alături de alte felicitări cu macaroane și acuarele.

Când făcea sarmale:

“Mami, zi-mi, cu ce pot să te ajut, zi-mi..”

“Cu nimic, mamă, mă ajuți stând cuminte.”

 

Când făcea caltaboș și alte chestii scârboase care miroseau urât:

“Mamaaa, cu ce te ajut? Eu ce pot să fac?”

“Nimic, mama, uită-te la televizor.”

 

Când făcea curat, iar eu făceam titirezul prin casă:

“Mamaaa, vreau și eu să ajuuuut!!!!”

“Nu ai cu ce, mama, stai cuminte pe canapea cât timp dă tata cu aspiratorul.”

Dar eu nu stăteam cuminte, mă agitam, alergam, o disperam pe soră-mea, mă suiam pe bibliotecă, uneori picam de pe bibliotecă, mă-mpiedicam de mama, o luam în brațe, mă ascundeam după frigider să îmi rod unghiile, o mușcam de mână, furam din legumele de salată boeuf. Reușeam să o enervez pe mama până în punctul în care ceda și îmi zicea ce-mi zicea și atunci când îi reproșam că mă plictisesc:

“Știi ce poți să faci?
Apucă-te de cur și sari în sus.”

***

Sunt în fața aceluiași brad, eu cu soră-mea și Corina, Crăciunul e pe terminate, ianuarie s-a instaurat deja, trebuie să ne obișnuim cu un an nou la data de pe caiet. Ele vorbesc despre lucruri pe care eu nu le înțeleg, în timp de toate pigulim bradul chelios de bomboanele rămase prin el, de parcă ar fi un copan de pe care încercăm să mâncăm ce a mai rămas. Se duc pe hol, să fumeze, cred că nu știe nimeni că fac asta, dar știm toți. Încă o bomboană.

***

Tata mă plimbă cu sania pe lângă Gara de Est, sunt eu cu el și atât, lumea e toată doar alb și liniște, e frig, dar mă distrez teribil, vocea lui  îmi umple inima, se-aude desăvârșit, fără ecou. Doar eu, el și un iepuraș de pluș. Dar ia stai așa, unde e iepurașul?

“Tata, unde e iepurașul?”

“Tată, l-am pierdut!!!!”

“Hai să mergem să-l căutăm, Liluț.”

 

Dar nu am găsit iepurașul pe nicăieri. Am început să plâng în hohote și am plâns vreo două zile, iar tata s-a dus și mi-a luat altul, mai urât, dar iepuraș, îl am într-o poză făcută de mama, eram adormită lângă pom. Mai iau o bomboană.

Am pierdut multe pe sania către Crăciun. Pe drumul meu, pe drumul altora. Dar am câștigat și mai multe, mă proptesc în cer ca să nu-mi pierd echilibrul. Îi șoptesc toate secretele mele. Știu că ajung la mama cu prioritate, în loc de semnătură am codița de la ochi, furată tot de la ea.

Crăciun fericit și grijă mare la bomboanele din brad, sunt mai mult decât par. Ca în fiecare an, am o singură urare: sunați acasă, nu știți ce pierdeți. Nici eu n-am știut.

Ilustrație vrăjită de @Paula Duță.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *