Orice copil de la începutul anilor ’90 avea câteva bucurii. Alergam de la școală acasă ca să mă uit la Sailor Moon, de-mi uitam aproape și ghiozdanul în bancă. Îl dădeau pe TVR2, undeva după prânz. Încă sunt destul de convinsă că dorința mea de a schimba lumea e parțial moștenită de la televizor și parțial primită pe linie maternă, eu fiind acest copil hibrid între Sailor Marte și doamna Ionescu. Și, ca orice copil de la începutul anilor 90 și al celorlalți ani care au urmat, disprețuiam diminețile din motive lesne de-nțeles.

Spre exemplu, trebuia să [] multe lucruri dimineața. Cum ar fi să mă spăl pe față cu apă rece, iar asta mă revolta și mă întrista pe deopotrivă, așa că mama a găsit o soluție de compromis cu un prosop înmuiat în apă nu chiar atât de rece.

Trebuia să mănânc, iar mie nu-mi plăceau decât cartofii prăjiți cu brânză rasă.

Trebuia să mă înghesui în uniformă, ceea ce mă făcea să arăt ridicol vara. Aveam două bețișoare de urechi în loc de picioare, ambele se terminau brusc cu adidași, nicio uniformă nu dă bine pe așa suport.

Iarna, uniforma îmi reducea enorm din mobilitate, pentru că aveam pe dedesubt toate hainele pe care mi le puteau îndesa sub ea, de la tricouaș la helancă.

Și date fiind toate aceste probleme teribile din viața mea de copil, diminețile se îndulceau exclusiv cu o cană de cacao cu lapte sau cu desenele din matinalul de la Tele7abc, matinal în care dădeau câte un episod scurt din Popeye, apoi puneau o întrebare, sunai, răspundeai și dacă te alegeau, câștigai o păpușă sau o mașinuță. Desene animate. Le iubeam. Asta aș fi făcut toată ziua. Așa că am sunat o dată, de două ori, a treia oară m-am prins că trebuia să sun de când începea desenul, am făcut asta și am intrat pe fir.

Doar că-n toată emoția momentului, țipând după mama de parcă cine știe ce minune se petrecea chiar la noi în sufragerie, am uitat să mă uit la desenul animat. M-am bâlbâit de parcă aveam un cutremur în mine.

“Bună dimineața, cu cine stăm de vorbă?”

“Eu sunt Laura și sunt din București”

“Bună, Laura, bine te-am găsit, acum urmează întrebarea zilei: Ce era Popeye în episodul pe care l-ai urmărit? Ce funcție avea pe vas?”

Liniște, nu numai că intrasem pe fir, dar nici măcar nu știam răspunsul, m-am uitat la mama, mama s-a uitat la mine, și-a dat seama că nu știam ce să zic și, crezând că mă întreabă oamenii de le televizor care mi-e adresa, zice deodată “Amiral Ioan Murgescu”, iar eu, cu nimic între urechi, repet după ea.

Ăăăăă… Amiral…”

Și BOOM

“Exaaaact, amiral, bravo, ai câștigat o păpușă Barbie!! Felicitări! Popeye era într-adevăr amiral în acest episod, te așteptăm mâine în platou să-ți ridici premiul!”

A doua zi, pe zăpadă de sfârșit de lume, mama m-a dus la Tele7abc. M-a îmbrăcat cochet, într-un excentric pulover verde cu familia Flinstones. Pe platoul cât sufrageria noastră, reflectoarele mi-au orbit creierii, așa că nu am zis nimic interesant. Mi-am petrecut cele 5 minute de faimă în matinalul lor privindu-mi uluită păpușa Barbie și necrezându-mi ochilor. Atât de mult m-am uitat la ea, încât m-au pus să o arăt și la cameră, că prea picasem în mirare.

Am ieșit de pe platou și am redevenit neica nimeni. Am plecat cu mama și cu păpușa Barbie de acolo, am trecut pe lângă policlinica Avrig, iar ea m-a lăsat la școală, unde am dat un test la mate. Aș zice că you win some and lose some, dar am luat notă mare. Îmi plăcea matematica.

Ilustrație de @Loreta Isac, purtător de culoare

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *