Mama a dispărut din viața noastră când eu aveam 17 ani. Dincolo de tot ce a însemnat reașezarea forțelor la noi în casă, cel mai mare efort a fost acela de a-l cunoaște pe tata.

Când mama a murit, eu și cu tata ne-am trezit în casă cu distanța dintre noi. Știam că trebuie să ne iubim, dar eram doi străini. Unul își făcea veacul pe canapeaua din sufragerie, altul stătea singur la el în cameră, cu 75 de ferestre de Y!M deschise. Nu știam nimic unul despre celălalt, decât superficial. Nu știa cine sunt, ce vreau să fac, ce vreau să devin, ce vise am, ce dureri am. Eu știam despre el că ține cu Rapid, că e un fel de geek și că și-ar fi dorit să fiu băiat. Cel mai ciudat era că fusese acolo tot timpul, dar mai degrabă ca un zgomot de fundal decât ca o voce pe care să o ascult. Ce-i drept, uneori nu avea spațiu de mama, care umplea camere întregi cu râsetele și nervii ei, cu planurile și cu energia ei. Mama l-a protejat întotdeauna de lume ca și când ar fi fost cel mai mare dintre copiii ei. Asta înseamnă că i-a luat și responsabilitatea față de noi. Când a primit-o înapoi, nici el, nici eu nu știam ce naiba să facem cu ea.

Eram din triburi diferite. Eu nu-l ascultam, el nu înțelegea. Au trecut peste noi zile, luni și ani în care ne-am urât pentru neputința de a ajunge unul la celălalt. În care ne vedeam doar rar, pentru că evitam să dau pe-acasă. În care nu-mi vorbea, pentru că m-aș fi enervat. Pentru mine, el era un cui în coșciugul mamei. Pentru el, eu eram oglinda care-i amintea de ea după ce ascunsese toate fotografiile din casă.

Am fost o familie tradițională. Apoi n-am mai fost deloc o familie. Soră-mea plecase în Canada în ‘96, mama murise, iar tata nu putea să mă învețe nimic din ce aveam nevoie să știu. Așa că m-a învățat fotbal. Am ieșit din camera mea, m-am așezat pe canapea și am început să mă uit la meciuri cu el, fără să-nțeleg ce făceau ăia pe teren. Mi-a explicat de mii de ori ce e ăla un ofsaid, iar eu i-am povestit ce învățam în facultate, despre Roma antică și Grecia antică și Europa modernă. Și-a dat seama că nu-s chiar atât de nesuferită pe cât păream. Mi-am dat seama că el pierduse iubirea vieții lui. Pierduserăm amândoi și acum și Rapidul pierdea meci după meci, când aveam nevoie amândoi de o victorie.

Așa am devenit o familie netradițională. Tata, eu, un cățel și o pisică. Noi patru și fantomele noastre, televizorul, calculatorul și prietenii noștri separați. Are multe să-mi ierte, iar eu am multe să-i iert. Încă lucrăm la relația noastră. Acum însă înțelege perspectiva mea asupra vieții, ce vreau, ce sunt, unde mă duc. Și eu înțeleg de unde vine, ce l-a durut, unde îi începe miopia în ceea ce privește lucrurile mele. Măcar ne vedem. Și ne vorbim. Și ieșim la burgeri duminică în Modelier, pentru că niciunul nu mai vrea o relație de sufragerie.

Pe lângă familia mea netradițională, mai am și alte familii netradiționale.

Zvâc. Care e soră-voce a rațiunii-iubire, de fiecare dată când simte că alunec pe vreo pantă unsă cu depresie.

Prietenele care vin mereu de Crăciun la mine pentru sarmale. Și știu că o fac și pentru că sunt singură, dar mi se pare cu atât mai frumos.

Prietenele care nu mă lasă singură pe 12 ianuarie, because we’ll never walk alone.

Oamenii mișto care iubesc alți oameni mișto, de același sex, pe care nu i-am văzut vreodată zicând lucruri nasoale despre alții sau dorindu-și mai mult decât au.

Oameni pe care-i vezi rar, dar pe care-i poți suna oricând în noapte ți se întâmplă ceva groaznic.

Vecina oengistă devenită prietenă, care apare din când în când la ușă cu bere.

Prietena care are mereu un sfat despre carbohidrați și prințese la ea.

Prietenul care îți dă de mâncare în localul lui când rămâi fără job ziua în amiaza mare.

Prietenii activiști pe care-i vezi din an în Paște, dar alături de care bei în timp ce plănuiești schimbarea lumii.

Ei sunt familia mea. Toți.

Iar azi este despre iubire și cum ea învinge, uneori chiar și de pe canapeaua din sufragerie.

Ah, și mai e despre ceva. Este despre cum ați pus-o, fiindcă venim.

Cu omenie, cu toleranță, cu determinarea de care numai nebunii care au ales să rămână aici pot da dovadă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.