Mama mea e toată doar cuvinte.

‘Nu mai umbla cu spatele ăla gol.’

‘Pune-ți căciula aia pe cap.’
‘Nu vreau.’
‘Bine.’
3 ore mai târziu, tot eu:
‘Mama, ai căciula cu tine?’

‘Hai, mă, mamă, mă, cum speli vasele alea? Lași numai zoaie.’

‘Ești prea dezordonată, mamă. Cine-o să te ia așa?’

‘Dacă tu vrei la uman, dacă asta te face fericită, fă-o. Îți datorezi numai ție viata asta, nu mie, nu lu’ tac-tu.’

‘Albiturile și morcovii se pun primele în ciorbă. Urmează ceapa. Apoi celelalte legume. Cartofii fierb mai repede, îi lași ultimii. La final pui pătrunjelul.’

‘Iubești pe cine te iubește.’

‘Bărbații și-o scutură și pleacă.’

‘Ai freakyneloză, ce-ai? Ce te frichinești atâta?’

‘Ești încăpățânată mai ceva ca dracu’. Știu. Te rog să nu te pui în calea fericirii lu’ tac-tu când o să mor. Te rog să-l lași să se recăsătorească, dacă asta vrea.’

‘Hai să-ți arăt care-s hainele în care vreau să mă îmbraci dacă n-o să reușim. Nu e cazul, dar vreau să știi care sunt.’

‘Mă mângâi și pe mine puțin?’

‘Haaai, mai stai un pic și cu mama, te rog.’

‘Să ai grijă la cuvinte, mamă. Nu ți le poți lua niciodată înapoi.’

‘Calcă gulerul ăla cum trebuie, cu forță.’

‘Tu să nu fumezi, e o prostie.’

‘Te duci să-mi iei un pachet de țigări?’

‘De ce vorbești atât de mult?’

‘Mai pune o dată piesa aia cu Gabi.’

‘Poți să fii cea mai bună sau poți să dai tot ca să fii cea mai bună. Important e să știi că ai făcut tot ce ai putut.’

‘Hai, stai cu mine aici, să-ți arate mama cum se fac sarmalele.’

‘Dă muzica aia mai încet. Îmi urlă în cap.’

‘Când o să mor, să nu porți negru.

‘Nu o să mă lași singură la bătrânețe, nu? Tu n-o să pleci, așa-i?’

‘Mamă, citesc poeziile astea ale tale și nu-nțeleg de ce ești atât de tristă.’

‘Iar m-a certat dirigă-ta la ședința cu părinții. Ai chiulit din nou și-ți place de băiatul ăla de la 11A.’

‘Ai mâncat azi?’

‘Ești un copil precocoinfantil.’

‘Te plictisești? Apucă-te de cur și sari în sus.’

‘Cât mai stai pe străzile alea?’

‘Of, măi, mamă, mă, că tălâmbă mai ești.’

‘Ce-ai făcut, te-ai împiedicat de florile de pe covor?’

‘Cine e băiatul ăsta? Ia să mi-l aduci acasă, să-l cunosc și eu.’

‘Mai bine 50 de ani ca un uliu decât 100 ca o cioară.’

‘Vezi că lumea asta e și a ta.’

‘Te iubesc atât de mult încât te-aș face mică-mică și m-aș tăia pe din două doar ca să te nasc din nou.’

‘Vreau să trăiesc cât să te văd intrată la facultate, atât.’

‘Ai vrut foarte tare să exiști, te rog să nu te ratezi.’

‘De unde dai, primești înzecit.’

‘Ești o bucățică ruptă din mine.’

‘Țara asta, așa cum e ea, e țara mea. Nu vreau să plec nicăieri.’

Mama iubea.
Oamenii.
Florile.
Viața.
Dobrogea.
Să dăruiască.
Ne iubea pe noi: Andreea, tata, eu.
Mama iubea cuvintele.
Cifrele.
Și hainele funky.
Ședințele cu părinții.
Notele mari.
Ordinea.

Mama știa să ne certe pe toți pe atât de mult pe cât ne iubea.
Știa să tacă și să vorbească răspit tăcând.
Să glumească.
Să poarte pantofi cu toc.
Să ajute.
Să îi învețe pe ceilalți ce știa ea să facă.
Să se dea cu dermatograf.

Dar cel mai bine dintre toate, mama știa să iubească.
Și asta m-a învățat și pe mine să fac cel mai bine.
Și asta am să fac până când o să mă lase inima de tot.

Se fac 10 ani de când s-a mutat la etajul de sus.
Iubiți.
Azi.
Mâine.
Până când n-o să mai rămână nimic de iubit.
Și asta nu o să să întâmple niciodată.

[față-n față, eu cu 7 ani mai mare decât ea în fotografie]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.