Când eram în liceu, am ajuns cu profa de română la secția de poliție de pe strada pe care învățam.

Nu eram un copil problemă, ci un amestec dubios de creativitate, rebeliune prost aplicată și creier, ceea ce făcea încadrarea mea într-o categorie destul de grea. Chiuleam, dar învățam bine. La română nu luam niciodată 10, pentru că nu punctam după barem. Luam 8 mai mereu, nu pentru că nu aș fi citit, ci fiindcă nu respectam canonul.

Pe cât de mult aprecia că-mi fac eseurile după regulile mele (eseu sub formă de rețetă medicală în care am analizat motivul dedublării, spre exemplu), pe atât de mult se temea profa de română că o să pic bacul dacă o să scriu așa la examen. Avea dreptate și știam asta, dar nu puteam să mă abțin. Îmi plăcea zâmbetul ei complice când îmi dădea înapoi lucrarea și-mi zicea că iar n-am scris-o ‘școlărește’.

Eram a 12-a când m-a chemat în biroul directoarei adjuncte la pauză. Nu știam de ce și nici nu mi s-a părut de bun augur că se întâmplă asta, dar m-am dus, nu e ca și cum aveam de ales. Diriga avea mâinile în cap, profa de engleză avea o mină abătută, profa de română era și ea destul de serioasă. Mă căutase polițistul de proximitate responsabil de strada pe care era liceul, fiindcă scrisesem pe blog despre el. Le băgaseră net la secție și, ca orice om care dă prima oară de net, și-a căutat numele pe Google. Și atunci dăduse peste un articol în care eu scrisesem că numele lui are rezonanță de bormașină. Îl chema Tescula Something și mă găsise după ce postasem o poză pixelată cu o diplomă de la olimpiadă. Lol.

S-au decis atunci că, în pofida dorinței polițistului, nu îmi vor scădea nota la purtare. Cu o condiție: să merg să-i cer scuze și să ne vedem de viața noastră. Cum aveam 18 ani și eram ușor de speriat, profa de română mi-a zis că o să vină cu mine, știind că urma să primesc o muștruluială serioasă. Și-a luat geanta, eu ghiozdanul, după ore ne-am dus la secție. Din fericire nu era nimeni, am evitat un teatru ieftin. Ea știa că mie nu-mi pare rău, eu știam că ea știe și că e de partea mea. Am plecat fără nicio scuză, regret și nici nu ne-am mai uitat înapoi. ‘Când ai un nume ca acesta, ți-l asumi cu umor’, mi-a zis ea și mi-a zâmbit.

Și-atunci am înțeles tot ce trebuia, de fapt. Că nu ar trebui să te crezi mai important decât ești, că nu e bine să te cauți pe Google și că mai tare decât o notă de 10 e să ajungi cu profa de română la secția de poliție. Degeaba.

Ilustrație de most amazing @Ioana Șopov, pentru Creative Mornings Bucharest. Thankyouthankyouthankyou.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.