Copilăria mea a fost un șir nesfârșit de așteptări. Așteptam ca un cățel anxios să vină mama de la muncă. O așteptam pe soră-mea să se-ntoarcă de la liceu, mă pregăteam zilnic să mă prefac că dorm la prânz. Însă cea mai lungă dintre așteptări era cea a Nanei.
Nana era sora mai mare a tatălui meu și nașa mea. A plecat din România în 1985, printr-o manevră amplă a destinului. A ajuns în Berlin și a decis să nu rămână în buza comunismului. Au ales Suedia. De asta, dintre toate valorile pe care aș putea să i le asociez, Nana va rămâne întotdeauna libertatea. Într-o vreme în care nimeni nu zicea pâs, Nana a decis că s-a săturat de țara asta și și-a depus actele pentru emigrare, numită pe-atunci ‘stabilirea definitivă a domiciliului în afara țării’. Au urmat ani întregi de persecuție în care au mutat-o în fabrici îndepărtate, au ținut-o în frig și au șicanat-o, dar ea nu a cedat. În 1985 a devenit primul om din familia noastră care s-a urcat într-un avion și dusă a fost, cu soțul și doi copii după ea, fără niciun ban în buzunar, convinsă că trebuie să găsească undeva raza aia de lumină care se-arată după foarte mult întuneric.
Ajunsă în Suedia, Nana nu a încetat niciodată să iubească țara din care a fugit. Nu am auzit-o vreodată vorbind de străzile murdare, de condițiile groaznice de viață sau de nimicurile care nu se vor schimba niciodată în România. Ea nu gândea așa, ci gândea cu recunoștința omului care se bucură că i s-a dat șansa să existe în lumea asta mare, pe care a și străbătut-o în lung și în lat după ce a ajuns în Suedia. Călătorea mult. Și când nu o făcea, citea, ca să nu se oprească, de fapt, din călătorit.
O așteptam să vină cu luni înainte să ajungă, mai ceva ca pe Moș Crăciun, care pălea oricum în fața cadourilor pe care mi le aducea ea. Cel mai mult îmi plăcea însă când îmi dădea lucrurile pe care nu plănuia să mi le dea, cum ar fi sticluțele începute de parfum (țin minte și-acum sticla în formă de floare a unui Nina Ricci), mostrele de cremă antirid sau bețișoarele de urechi suedeze, care erau mai bune pentru că erau suedeze. Mai mult decât asta îmi plăcea să fac baie cu ea. Mama nu avea niciodată răbdare cu baia și îmi băga mereu șampon în ochi, era întotdeauna pe fugă, avea mereu mii de lucruri de făcut ca să ne țină universul în stare funcțională, iar Nana era total opusul. Nana nu se grăbea, nu mă repezea, nu o enervam. Mâinile și energia ei transformau baia într-un ritual pe care de-abia îl așteptam. Parcă mă boteza de fiecare dată, nu îmi băga niciodată șampon în ochi, îmi spăla fiecare peticel de piele și-mi vorbea despre ce-nseamnă să fii femeie. Eu stăteam cuminte, receptor al iubirii ei, și-mi priveam degetele de la picioare în timp ce o ascultam.
Nana nu ridica vocea, Nana își strecura cântecul în oameni și-i făcea să o asculte. Iar eu îi căutam prezența așa cum își caută o pisică stăpânul iarna, ca să mă așez în energia ei. Voiam să dorm cu ea, mă mângâia până adormeam. Închid ochii și îi simt mâinile în părul meu, pe față, pe ceafă, pe spate. Ea a fost primul om care m-a dezamorsat.
‘Ce faci, iubirea lui Nana?’
‘Dulceață mică.’
‘Păpușica lui Nana.’
Toate conversațiile noastre meritau să fie suprataxate pentru iubire, ea e singurul om care putea să înghesuie atât de multă emoție în niște alinturi.
Importanța pe care o acorda trusoului, toate pijamalele și chiloțeii dantelați pe care mi i-a făcut cadou.
Cum uneori ajungi să fii îmbrăcată doar cu parfumul.
Discuțiile pe care le aveam cu ea și nu le puteam avea cu mama, care fugea de întrebările mele.
Nana a intrat în inima mea mică de copil pe vârfuri, ca să nu mă deranjeze. A reușit să o facă, în timp, să tindă către infinit. Azi e ziua ei. Am să-i scot amintirea în oraș. O să mă-mbrac într-o rochie și-o să scriu versuri cu adieri de parfum.
Oriunde ai fi, încă învăț de la tine.
