Oameni și Siria

Am citit mult despre războaie. Am scris mult despre ele. Am terminat Istoria și cumva ‘război’ era mereu pe ordinea de zi, fie el din timpul Regelui Soare, Kosovo sau Irak, din ce în ce mai departe și din ce în ce mai aproape, mai recent, mai posibil, mai aici.

Înainte de asta am cunoscut niște copii care veniseră la biserica din Pajura, cred că era undeva prin 2000 sau 2001, atunci când conflictul din Kosovo începuse să se stingă, evident, în acte scrie că s-a desfășurat între 1998 – 1999, dar nimeni nu vorbește de umbre și cicatrici. Practic de-abia atunci începuseră să se dezmeticească toți, iar copiii fuseseră aduși la noi pentru un mini schimb cultural. Mersesem acolo cu școala, iar România era răsplata lor. Ne-au întins la niște mese lungi, de nuntă și ne-au dat de mâncare, sau poate doar lor, nu-mi amintesc. Am sporovăit nițel cu ei, așa cum fac copiii. Vorbeam într-o engleză ciuntită și prin gesturi. Îi întrebam despre țara lor, dar de-abia reușiseră să uite de ea, de unde să știm noi ce văzuseră, ce trăiseră, ce pierduseră. Se apărau orice ar fi făcut. Aveau impresia că îi privim ca pe niște curiozități și ne puneau intențiile la îndoială, fuseseră aduși acolo în pelerinaj și probabil că eram și noi doar niște ceilalți care nu înțelegeau mare lucru despre ei. Am plecat de-acolo știind că nu am reușit să ajungem unii la ceilalți.

Aș zice că înțeleg, dar nu-i așa. Nu înțelege nimeni, decât cei care sunt acolo și fug. Oamenii care sunt atât de speriați încât traversează Mediterana pe bărci, înoată până pe celălalt continent, care merg pe jos cât n-am mers noi în viața noastră. The planet is fine, the people are fucked, zicea Carlin și câtă dreptate avea. Am poluat, am bombardat, am arătat cu degetul, că e simplu și nu presupune cine știe ce, când ajuți nu poți să mai arăți cu degetul, că faci altceva cu el. Capra vecinului moare și nu e o capră, e un om. Nu e unul, sunt sute de mii. Și-n tot acest timp, noi profităm de moment ca să fim xenofobi și de căcat, ca să ne construim garduri până sus și să ne îngrijorăm că vin sirienii să ne mănânce pâine cea de toate zilele, să ne ardă holdele și să ne distrugă buna orânduire a lucrurilor. Noi, dintre toți, că avem și atât de multe de oferit ca țară, ca oameni, ca tot, noi ne dăm de ceasul morții că vom fi cotropiți.

Am început să ne mobilizăm și vom anunța mai multe detalii în curând. Strânge și tu tot ce ai în casă, haine, alimente neperisabile, jucării, orice i-ar putea ajuta. Îți vom spune unde să aduci tot ce ai strâns. E momentul să învățăm să fim oameni. Pentru că ori suntem oameni, ori ei nu mai sunt. Nu trebuie să-ți iubești aproapele, dar poate poți să ajuți departele.