Mama ei nu-i spunea povești din cărți fiindcă nu știa să citească. Era clasa a II-a când a ajuns în București, iar Marin credea că femeile frumoase nu trebuie să știe carte, altfel ar începe să fie periculoase bărbatului. Angela a învățat câtă școală a putut, a continuat să scrie felicitări în chirilică, dar scrisul ei era lat și urât ca un adolescent gras și s-a lăsat de el cum s-ar fi lăsat și de fumat. Primul băiat căruia i-a vorbit a fost un subofițer tânăr venit în vizită la Marin. Îl chema Ștefan și era subofițer, o privea în timp ce le aducea vinul de șpriț și, mai în glumă, mai în serios, i-a zis lui Marin că vrea s-o ia de nevastă. Marin a acceptat bucuros, de parcă cineva se oferise să îi curățe grădina de buruieni. S-au căsătorit într-o vară caldă, când soarele bătea ora deasupra norilor.

Din fericirea lor au modelat-o pe Maria, căruia nu prea i s-a zis mai niciodată pe nume. Au alintat-o Mioara, iar ea i-a iubit pe toți, i-a aliniat pe toți și a știut mereu să le găsească punctele slabe și să-i răsplătească pentru ele cu dulciuri, păpuși, parfumuri, haine și blândețe atunci când s-a făcut femeie și a divorțat de România comunistă.

Mioara a crescut tot acolo, la conacul de salvare. Odată cu ea a crescut și cireșul, care s-a întins până la cer, acolo se ascundea când nu voia să o găsească nimeni, vorbea cu cireșele și cu omizile și-și făcea bijuterii din chilimbarul lichid în care se prindeau gâze. Copacul acesta era cel mai bun prieten al ei, urmat de flux, iasomie și corcodușul cocoșat. Au dat-o la grădinița din capătul cartierului, de lângă biserică și la școala de acolo. Angela o urmărea atent, își dorea ca fiica ei să scrie despre lumi pe care încă nu le-a vizitat, nu voia să stea la cratiță sau să-și irosească timpul peticind izmene în dorsală. Mioara știa. Nu voia decât să citească și asta făcea de fiecare dată când avea ocazia, mi-a umplut chiar și mie biblioteca, ‘poveștile se dau mai departe’ spunea, iar eu știam că jucăm o leapșă care pe mine o să mă facă mai curioasă și mai înfometată de rânduri scrise. Nu a cerut nimic nimănui niciodată, decât cărți, atunci le deschidea și-și lipea urechea de ele, ca să le asculte versurile cu atenție.

După cele de mai sus a venit ziua în care Mioara a luat-o pe Coralilor în direcția greșită. Intenționat, cum nu-i stătea din fire, a lăsat-o pe mămica acasă și a pornit să cunoască lumea. A trecut pe lângă cimitir, dar noi n-aveam atunci atunci locuri de veci, așa că locul acela nu i-a atras atenția deloc. S-a ferit de câinii fioroși, a mers pe străzi în care oamenii aveau case de chirpici, sigur se găseau icoane pe-acolo, unde de-abia începea să fie vascularizat Bucureștiul.

[continuă]

Ilustrație ©The Orion

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.