Telefon cu taxă inversă

Îmi amintesc și acum iarna aia. Iarna din care am învățat multe, precedată de alte anotimpuri în care am învățat multe, de la cum să întind haine pe sârmă la cum să fac ciorbă, albiturile se pun primele că fierb mai greu, la ce-nseamnă să încerci să înțelegi că urmează o pierdere, că vine, că nu ai ce face sau că orice ai face, nu poți face nimic.

În cei 7 ani care n-au mai fost de-acasă, pentru că noțiunea asta a încetat cumva să mai existe, am încetat să am un topos, am trăit pe haiducie, mergând în același loc, care și acum mi se pare străin. Nu m-a mai sunat nimeni să mă-ntrebe dacă am mâncat, dacă am mers iarăși cu șalele goale, dacă sunt bine, dacă muncesc prea mult, dacă iubesc. Nu mi-a mai zis nimeni povești cu iele și spiritul de Miazănoapte și nu mi-a mai interpretat nimeni visele, cum numai mama putea s-o facă, cufărul tuturor poveștilor care m-au făcut să vreau să am și eu poveștile mele. În 2008, a plecat de tot și nu a luat cu ea prea multe bagaje, doar cele patru scânduri despre care amintea de fiecare dată când vedea oameni care vor mai mult și mai mult. ‘Dincolo de a dărui există a te dărui’, zicea ea în timp ce-mi lua hainele rămase mici după care suspinam și jucăriile după care plângeam, pe care le dădea întotdeauna știind că se-ntorc înzecit.

Uneori mi-e teamă că poate acolo unde e ea acum e întuneric și-n serile alea îmi aprind ochii. Lumină de veghe. Nu știu să mă opresc, îmi iau rana, o casc și-mi bag capul în ea, ca să văd ce mai e pe-acolo. O văd pe ea, dar imaginea a stat prea mult în soare și culorile s-au ars.

Am visat zilele trecute că am trimis o scrisoare către lumea cealaltă, doar cu numele la destinatar, și că a ajuns, nu văd de ce nu s-ar întâmpla același lucru și acum, cu tot ce-nșir aici. Sunt o parte din ea care s-a răzvrătit și și-a cerut și primit propria viață și totuși, în cei 17 ani în care era atât de aproape, nu mi-am găsit propria gură ca să-i mulțumesc pentru tot. Mai ales pentru libertatea pe care a cultivat-o în noi, își iubea libertatea, iubea și libertățile noastre, iubea multe, cred că avea un castel imens în loc de inimă.

Mi-ai dat cât să nu pot duce, dar toate numai de bine. Aș fi vrut să pun mâna pe un telefon, era numărul ăla care se termina în 35, ca să-ți zic ce știai deja, doar ca să o auzi de la mine, să auzi dincolo de copilul ăla tâmpit care făcea numai prostii, dar urechile tale sunt magice acum, sigur, sigur va ajunge și mesajul ăsta unde trebuie. Tu ești Crăciunul și singurul cadou pe care ți-l mai pot face acum e doar omul care duce cadourile celorlalți, dar te știu pe tine, asta te-ar fi bucurat cel mai mult, așa-s toate mamele, și-au făcut singure cele mai frumoase cadouri.

Mulțumesc. Oriunde și peste tot, taxa-i inversă și eu încă o mai plătesc, dar prețul e din ce în ce mai mic, iar eu din ce în ce mai mare.

Voi să nu faceți ca mine. Puneți mâna și sunați acasă. Nu știți ce pierdeți.