Știam că vine. Începea pământul să-mi forfotească sub tălpi în timp ce florile bunicii bârfeau în grădină. Babele cartierului ghiceau din nou în cafea, îmi prevesteau ce știau mai bine, ce n-aveau ele, o viață nu foarte lungă, dar picantă. Le vedeam spionând prin gardurile de sârmă împletită lalelele celeilalte, competiția femeilor în vârstă, fotosinteză-viteză.
Limacșii începeau să-și lase dârele de lumină în camera cu pivniță, o cameră udă și întunecată ca un cavou, cu arabescuri mucilaginoase pe pereți în loc de tapet. Melodia mea era cea a unui fir de iarbă. Nu, stai, ăsta e cavalerul inexistent. Eu cântam cu dinții la prag, după ce agățasem șifonierul. Îmi prindeam degetele prin uși până mi se învinețea și sufletul de durere. Aveam încredere în cuvintele lor atunci, ‘totul trece’ spuneau, totul a trecut până când n-a mai rămas nimic din el. Acum am încredere în cuvintele mele, animale care se hrănesc cu nerv.
Zilele de martie au fost mereu profesoarele de ‘totul trece’, materia mea preferată, un fel de curs absolvit în școala vieții, un loc care nu există, dar pe coridoarele căruia ne pierdem mereu. În tot e spațiu pentru oricine, d-asta trec și oamenii. Ajung victime colaterale în curățenia aia de primăvară care durează ani întregi.
În casa asta despre care tot scriu, noi iubeam primăvara. Ne priveam și știam că putem înfrânge, că începuturile pleacă, dar că se și întorc. Îmi plăcea și ‘prima’, îmi plăcea să fiu prima, dar între timp am aflat că cel care stă ultimul la coadă este cel mai liber dintre toți să plece.
O să iau tot cu mine, nu vreau să las nimic în urma urmei, urma mea. Amintirile se transformă în frustrări.
