De câţiva ani, fiecare Crăciun e o dezamăgire. Cred că ultimul Crăciun în adevăratul sens al cuvântul a fost cel din 2007, când am decis să-l abolesc. Am stat până în seara de 24 decembrie fără luminiţe, fără globuleţe şi fără pom şi apoi mi-am dat seama că mi se cuibăreşte un crivăţ în suflet. În seara aia m-am echipat cu pufoaica şi m-am dus la piaţă să aleg un brad neaoş, pe care l-am cărat îndârjită până acasă, după ce m-am tocmit la sânge cu tipul care mi l-a vândut.

Oamenii se transformă de sărbători în nişte roboţi programaţi să cumpere. Nişte moroi care au carduri.  Consumerismul ajunge la climax în zilele astea. Hai să fim superficiali, că-i de bonton.

 

Vine o vârstă la care Crăciunul se goleşte de orice sens. Da, pentru confortul psihic ne cumpărăm brazi şi globuleţe şi facem sarmale, dar în definitiv nimic nu mai e ca atunci când ne uitam la „Duminica în familie”, fiindcă n-aveam cablu încă.  La un moment dat fusese invitat Cotabiţă, cu analogiile lui de troglodit- „Sarmalele astea arată ca nişte avortoni”.

Crăciunul e fetiţa aia mică şi simpatică, de la etajul 5, care între timp a renunţat la ABS-urile mentale şi şi-a tras silicoane. Ei, bine, refuz să iau parte la desfăşurarea asta inutilă de forţe.  Nu am nevoie de un moş îmbrăcat în roşu şi politizat de Coca Cola ca să le arăt celor din jurul meu că îmi pasă. Metodele mele de atee sunt mai eficiente.

Îi compătimesc pe cei care în zilele postapocaliptice ale sărbătorilor, 2-3-4 ianuarie, vor merge în vizite şi vor cumpăra, în lipsă de altceva, perii de WC pe post de cadou. Şi nu, de Crăciun nu eşti mai bun, sharing is not caring şi ciocolata nu face pe nimeni mai fericit.

aprozarul de la colţ e non-stop, crăciun, evoluţie, îmi văd viitorul şi are ochi tulburi, plictiseală ex abrupto, sfârşitul lumii în trei acte