lumina

în vinerea mare începea cursa înarmărilor și se transforma tot cartierul într-o masă nesfârșită de Paște: străzile- față de masă, casele- fripturici, grădinile- salate de lalele.

babetele aproape că leșinau de la efortul creator de gust, țineau post negru în timp ce găteau, le tremurau genunchii prin bucătării. le mai auzeai zbierând la sticlele de oțet ca să pară și mai cuvioase, mde, vinerea mare, întrecerea supremă în credință.

eu eram într-un final, și pentru foarte puțin timp, liberă, mamaie avea nepoți noi, cozonacii, odododo, ce le mai vorbea, ce-i mai frământa și ce-i mai creștea, așa cum a făcut cu noi toți. și creșteau frumos, pentru că așa era și ea.

la cozonaci nu îmi pica mai nimic, dar la checuri puteam să ling castroanele. dădeam târcoale și o trăgeam pe mamaie de rochia ei frumoasă și mov până când, ca-ntotdeauna, se înmuia toată de drag și mă lăsa să fac ce vreau. liliacul bătrân și cocoșat înflorise ca să-i facă parcă în ciudă, zici că erau două femei care purtau același model de rochie, copacul câștiga. cred că erau de aceeași vârstă, închid ochii, simt asta.

vineri seară se întorcea mama de la birou, parcă venea din cine-știe-depărtări, mărșăluia pe tocurile ei mici, iar eu puteam să mă joc din nou cu fetele, pentru că în punga ei de plastic încăpea toate libertatea de care aveam eu nevoie atunci.

cel mai mult îmi plăcea când ne duceam la Înviere, mergeam toți, indiferent de religie, să luăm lumină. uneori luam și foc, ca proștii. ne-ntorceam cu rude pe care nu le-am prins în buzunare. îi simțeam pe toți respirându-ne în cefe și ne scurgeam înapoi către casele noastre, cu lumânări, tristeți și doruri.

puneam masa și mamaie împărțea pentru toți, „când o să mor, mamaie, mie să-mi împărțiți flori”, așa zicea, fantomele se așezau pe scaunele pe care nu le puneam la masă, umpleau spațiile dintre noi, distanțele erau prea mici ca să încapă în ele.

era ceva trist și în această fericire, dar eram toți, iar lumina pâlpâia la geamul cu gratii de deasupra pivniței în care străbunicul bătea comuniști, ce mândri eram că ajunsesem acasă cu ea fără să se stingă.

— nici acum nu s-a stins. încă sunt eu.

—

Ilustrație împrumutată de la Ioana Șopov, colour dealer.