tata nu dispărea niciodată de acasă prin crâșmulițe cu prietenii, prefera mai degrabă șprițul pe teren propriu, în bucătărie, spațiu special amenajat pentru fumătorii anilor ’90. dacă mă gândesc mai bine, ce mai făcea el era să rămână la fotbal după muncă și-l mai uita Dumnezeu pe-acolo, prin poartă, păzind echipa de eventuale goluri.
ca atare, nu-mi explic cum de într-o joi sau vineri, tata și cu mine mergeam să bem un ‘suc’. eram îngrijorată, aveam de învățat o fabulă, de-abia venise iunie. ne-am suit în 331 și am coborât la Perla, nu la Romană, cum făceam când mergeam cu mama în oraș, numai cu ea ajungeam atât de departe în burta orașului. ne-am rătăcit printre blocuri și betoane, scări de bloc, ghene, containere de gunoi, panouri electrice, bare de bătut covoare pe care atârnau copii ca niște maimuțici și am ajuns la un bar explodat de cartier, cu umbrele de soare (deși n-aveau sens, că stăteam la umbra blocului).
acolo ne aștepta Lucică, prietenul deșirat al tatei, un lungan slăbănog care părea un personaj dintr-o animație cu plastilină, profesor de fizică, dar nepermis de aerian, cu barba mereu la acea lungime abrazivă care face pupatul pe obraz impracticabil.
au băut o bere sau poate șpriț, vorbeau chestii plictisitoare de oameni mari, eu mă frichineam, am descoperit toate gumele de mestecat lipite de fundul mesei, toate crăpăturile din asfalt și am numărat 4 păsări.
în cele din urmă, ca să mă liniștesc și să-i las naibii în pace, Lucian mi-a luat o sticlă de Pepsi, tata i-a fost complice, iar eu am simțit puterea pe care o poate avea un copil asupra părintelui care nu mai suportă să fie bătut la cap, așa că nu m-am lăsat până când nu am primit și a doua sticlă de Pepsi, pe care am sorbit-o zgomotos printr-un pai. când am plecat, jur că puteam să decolez înapoi la câtă energie aveam, iar tata m-a rugat să nu-i zic mamei, așa că nu l-am pârât.
descoperisem că prietenii pe care-i avea tata mă răsfățau mereu cu ce voiam, nu avuseseră copii, dar mă aveau pe mine, erau bucuroși când mă vedeau bucuroasă, atenți la ce le ziceam, recunoscători pentru întrebările pe care le puneam și cărora le puteau dibui răspunsurile.
am plecat acasă devreme și am învățat și fabula, puteam să bag și scrisoarea a III-a la nevoie, atât de agitată eram. m-am trezit lovită-n aripă a doua zi, dar a meritat, a fost prima și ultima oară când am mers cu tata în recunoaștere la o bodeguță obscură din oraș, care acum există doar în amintirea noastră.
Ilustrație șterpelită de la Ioana Șopov, much awesome.
