Am văzut mai demult un înger, căzuse pe linia tramvaiului 24, cel care trece pe lângă statuia din Dămăroaia și ajunge în capăt, la biserică. L-am văzut ridicându-se din flacăra albastră a unui aparat de sudură atunci când un muncitor între două vârste repara șinele. Pe 24 nu-l vedeam mai niciodată, dar îl simțeam trecând. Se zguduiau pereții casei atunci când se târâia pe-acolo ca un bătrân din metal întors de la Piața Matache, obosit, cărând cu el câteva kilograme de oameni, niciodată prea mulți. Aveam impresia că universul și-a pus mintea cu noi, că nu voia să părăsim coconul sau coconetul, toate drumurile erau lungi și obositoare, toate așteptările ne înnebuneau.

Am crescut la Piatra Morii 8. Dacă ai să ajungi pe-acolo, ai s-o faci luând 331 de la Romană. Era o vreme în care din fotoliile aproape oranj ale autobuzului își revărsau umplutura sintetică ici și colo. Jucăria noastră preferată dura o stație, hai două. Toate drumurile ne păreau neînchipuit de lungi. Puteai să-ți desfășori toate amintirile acolo, să le-ntinzi, să le atingi și să le privești, cum faci cu rufele puse la uscat.  Făceai aproape o oră până în centru. În schimb, în Dămăroaia te nășteai liber: Bulevardul Gloriei, Neatârnării, Luptătorilor, Stindardului.

 

Restul se citește în ȘapteSeri. More to come.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.