Enunțul problemei

În clasa I, unii copii se pierd la careu și ajung niște stafii pe holurile școlii generale, acest animal gigant cu mii de ochi și mii de uși și mii de plăci de marmură pe jos. Bântuie preț de câteva minute bune. Cine s-a pierdut vreodată știe că mă simțeam ca un șoarece de laborator testat prima oară pentru orientare în spațiu. “Cum se face? Toate ușile astea arată la fel, mari, cât niște dulapuri gigantice în care aș putea să mă ascund, dar m-ascund aici, pe hol. Nu-i nimeni. Nimeni.

 

Nu învățasem niciodată cum să intru pe o ușă care nu era a mea, dar eram gata s-o fac. Atunci a apărut de nu-știu-unde, cu mătura-n mână, gata să curețe holul de gunoaie și copii rătăciți. M-a dus de mână până în sala în care trebuia să-mi petrec următorii 4 ani. Am aruncat atunci garoafa pe care mi-o dăduseră ai mei la gunoi, nu-mi adusese niciun noroc. Dintre toate florile pământului, oamenii mari se gândiseră că garoafa e cea mai potrivită primei zile de școală. Bunică-mea abolise de mult aceste flori, pe care nu le-ar fi luat nici în ruptul capului pe arca lui Noe, pe care nu le luase nici în arca ei, o grădină imensă locuită de toate florile pe care le strânsese în ultimii 50 de ani.

Femeia de serviciu a fost primul meu erou.

În clasa a II-a, copiii pierd lucruri. În bănci rămân stilouri, caiete, manuale, carnete de note, țară, țară vrem ostași și orele de religie. Eu nu-mi uitam în bănci decât eșarfele. Erau eșarfe satinate, bleumarin, pe care cineva ștampilase parcă-n roșu logo-ul unei ciocolate nemțești. Nu-mi plăceau, dar le-aveam de la mama, le tot aducea de la muncă. Eu le pierdeam, mă-ntristam, iar ea se chinuia să-mi aducă mereu altele. Uneori difereau culorile. Și tot așa până când într-una dintre zile am observat că femeia de serviciu le purta la gât. Nu am zis nimănui, nu am suflat o vorbă despre asta. Aflasem unde se duc eșarfele după ce nu mai sunt și asta era suficient pentru mine.

Rezolvare

Aveam inima cât un purice, dar m-am dus la ea după ore. M-am ridicat pe vârfuri și degetul meu i-a atins umărul. Așa-s eroii, înalți. “Asta e eșarfa mea.“ “De unde știi tu că e eșarfa ta? Poate e alta.” “Știu că e a mea, mi le aduce mama și le uit în bancă. După ce plecăm, faceți curat în bănci. Ați luat-o. ” “Ești nesimțită și prost-crescută, cum poți să dai vina așa pe mine? Ce dovezi ai?“Știu că e a mea, e la fel ca asta pe care o am de la mama de la muncă. O vreau înapoi.

 
Femeia de serviciu a fost primul om pe care l-am confruntat.

Nu am primit nicio eșarfă înapoi. În schimb m-a alergat cu mătura pe hol până când m-a scos din școală și din sperieți. Eșarfele mele nu au mai dispărut din bancă de-atunci. Nu de alta, ci fiindcă nu le-am mai uitat acolo. M-am specializat pe confruntări, cu toate că teama care le precede mă amețește și-acum.

Nu știu când anume am încetat să luptăm pentru lucrurile în care credem. Trageți voi concluziile, eu am tras ponoasele.

—-

 

She’d always felt that only children are capable of everything.” — Gabriel Garcí­a Márquez, Chronicle of a Death Foretold

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.