Îmi amintesc și acum bocănitul sonor al pantofilor ei. De cum intra în clasă arbora o grimasă sictirită, se înarma cu răbdare și șervețele și începea să-și tamponeze fruntea – plină de sudoare, nicidecum de lauri. Nu vedea ridicolul situației în care ne punea de fiecare dată când avea pretenții de la ierbarele noastre de mucoși de clasa a IX-a și nici nu putea concepe să dea nota de 10 cuiva. 10 era nota lui Dumnezeu, închei citatul. Și cu toate astea, după calvarul orelor de biologie, trebuie să-i mulțumesc acestei ființe pentru că știu ce este aia o genă recesivă. Profesoara cu nume de fruct (ironic cum propriul nume ajunge să-ți direcționeze viața)  vădea un respect ieșit din comun pentru musculița de oțet (al cărui nume în latină – drosophila melanogaster– mi-a rămas întipărit în creier până astăzi).

Cercetarea în România este o genă recesivă, nu un potențial nerevelat. Să nu prind vreun apologet pe-aici, că o să-l pun să cerceteze ceva și n-o să-i placă. Am ajuns la concluzia asta după ce neuronii mei au început să bâzâie că se apropie licența. Pe care trebuie să o redactez într-un mod cât se poate de original. Și cum niciodată nu mi-au plăcut cărările bătătorite, a trebuit să vin cu o idee năstrușnică. Moment în care am simțit cât de rarefiate și de intangibile îmi sunt sursele și cât de neîndemânatică sunt în a le căuta. Nu mă refer la cărți în română – acest ideal a murit odată cu intrarea la facultate, ci la bazele de date academice. Normal că nu avem cercetare. Accesul la multe articole este restricționat, opțiunea de download e un best case scenario și nu te învață nimeni să te descurci pe ele. Știu, mulți dintre voi o să-și dea ochii peste cap și o să pufăie disprețuitor, dar unele baze d-astea sunt ca niște jungle amazoniene după un sezon ploios nesfârșit.

De ce nu există un Bear Grylls al bazelor de date? Să te-nvețe supraviețuirea în condiții academice-  articole insurgente și invazie de referințe?

Inițial m-am enervat foarte rău. Dacă pentru o cercetare de licență este greu să găsești materiale de pe care să lucrezi, la doctorat cum naiba o să mai fie? Până acum a trebuit să-mi fac conturi pe tot felul de site-uri, să mă chinui cu .exe-uri îndoielnice și cu amazon.com, care-ți ia 0.50 de cenți pe carte și 369 $ pe transport. Doar fiindcă măria sa, Unibuc, nu este capabilă să implementeze un sistem care să-mi permită să caut informații de acasă. Ce coadă la pâine? Coadă la cele 3 calculatoare din fiecare facultate și la cele 20 din BCU.

Mi-a dispărut total compasiunea pentru sportivii care se antrenează zilnic, pentru pompieri și pentru ăia care montează bannere pe blocuri. Munca de cercetător în România este cu mult mai solicitantă – încep să cred că și fizic. Alergi toată ziua după 3 articole, în bibliotecă nu poți să stai cât vrei la calculator că-s și alții care așteaptă, unele cărți sunt doar pentru sala de lectură – pe mine mă termină psihic lumina aia albăăăă ca omătul, specifică spitalelor de nebuni. Și a cui naibii e vina? Nicidecum a cercetătorului. Mneah. E a tehnocraților noștri inexistenți ale căror creiere duhnesc a naftalină.

Cercetarea e o specie pe cale de dispariție.