Teribila acalmie

Întotdeauna am admirat acalmia pisicilor. Felul contemplativ în care se fixează lângă geam și privesc scrutător afară, la lumea aceea pe care și-o imaginează egoist ca fiind doar a lor. Eu nu am putut să fiu niciodată atât de ataraxică în relația cu lumea din jurul meu. Acum, privind înapoi nici nu știu foarte bine dacă mi-aș fi dorit asta.

Chiar zilele trecute mă gândeam la felul în care eu sunt un chaser. În același registru, există și waiteri. Am pornit de la fraza aceea cu ”Good things come to those who wait”. Eu nu am avut răbdarea necesară să stau cumințică și să aștept ca lucrurile bune să mă ia în vizor și să se reverse asupră-mi. Nu. Eu m-am zbătut constant și uneori sisific pentru chestii care pe alții nu-i intrigau.

Așa se face că în clasa a 10-a m-am înscris în cursa pentru PAL-Tin, un proiect care își propunea să ne familiarizeze cu practica democratică. Se alegea câte un reprezentant (sau 2, în funcție de numărul elevilor electori), în urma unor alegeri care respectau mai bine decât prezidențialele regulile – pe liceu. Se forma apoi un consiliu al tinerilor de sector, al cărui scop final era acela de a implementa o politică de tineret. Am avut campanie în liceu: afișe, slogan – ”Help me pimp the gym” – și am ținut discursuri peste discursuri în fața a peste 300 de elevi de clasa a 9-a și a 10-a. M-am simțit prost pentru fiecare porcoșenie scrisă de vreun adversar pe afișele mele – de la muie la chestii mai elaborate. Nu am regretat niciodată decizia asta și nu i-am ascultat pe cei care ponegreau ideea de voluntariat, fiindcă am avut onoarea și privilegiul de a lucra cu niște oameni extraordinari.

Drumul a fost însă destul de bolovănos. Nici nu mai țin minte de câte ori m-am tuflit și-am zis că nu o să îmi mai pese atât de mult. Că mă voi detașa de toate flecuștețele astea care mă ronțaie pe dinăuntru. Toate gândurile-șoareci care nu mă lasă să adorm sau care mă trezesc undeva la 5 dimineața și mă obligă să-mi planific strategic următoarea zi. Am încercat în dese rânduri să mă reeduc din punct de vedere al implicării emoționale în proiecte și-n oameni, dar am sfârșit prin a realiza că sunt un om excesiv.

Da, sunt un chaser care se identifică întru totul cu proiectele în care se implică. Toate firele de păr alb, cearcănele pe care s-ar putea legăna Degețica, kilogramele în plus sau minus – astea sunt un aftermath vindecabil. Nimic nu mai contează în secunda aceea în care  goana începe să fie coerentă și în care piesele se așază implacabil în spațiile destinate lor.

Good things come to those who chase.