Mereu, de când eram mică, am fost angoasa numărul unu a surorii mele. Chiţăiam jucării din cauciuc, ţopăiam de numa-numa şi când trebuia să dorm, după ce mă legăna în prealabil pe picioare, Andreea mă întreba dacă moţăi, iar eu răspundeam că da – mdeh, nu eram un micuţ Einstein. Şi acum adorm exclusiv cu pătura pe cap (care a înlocuit batista de pe ochi, şiretlicul clasic).

Am crescut începând cu vârsta de 6 ani departe de ea. Nu are sens să mă apuc să aproximez distanţe, fiindcă oricum toate amintirile de atunci sunt intrinsec legate de ea, motiv pentru care, imperceptibil, a continuat să fie o parte importantă a vieţii mele cotidiene de copil. Păpuşile mele i-au purtat numele, rochiile de la ea erau rochiile de gală şi singurele pe care le-am avut, iar severitatea ei intermitentă a rămas singura disciplină pe care o cunosc, poate şi pentru că am avut norocul rar întâlnit de a avea o diferenţă de 13 ani între noi (ce-i drept, la început am fost în mod cert o pacoste care abunda în energie).

Cumva, în toată cavalcada asta de viaţă, noi două am rămas legate indisolubil, ca două molecule. E drept, o redescopăr de fiecare dată când ne întâlnim, dar acesta este farmecul relaţiei noastre la distanţă.

Poate că iubirile nu merg la distanţă de-un ocean, dar legăturile de sânge funcţionează nebruiate oriunde ai fi.

Ea a fost mereu acolo. Şi reuşit de acolo să fie mereu aici, unde eu am avut mereu atât de mare nevoie de ea. Dincolo de Andreea eu nu mai cunosc nicio familie. Ea este hotarul dintre înăuntru şi afară. Buffer zone. Familia mea. Ea este la un ocean distanţă şi cumva atât de prezentă în fiinţa mea de astăzi.

Nu-mi pasă câtuşi de puţin că ceea ce debitez eu aici pare caşcavalos sau siropos. Andreea este una dintre puţinele certitudini pe care le am, dacă nu cumva chiar singura. Ştiu că ea a fost tot ce-ar fi putut să-mi fie vreodată: întîi soră, apoi tartor, apoi prietenă şi, în cele din urmă, obligată de circumstanţele nefaste, mamă.

Nu agreez ideea de a-i dărui o cană pe care să scrie “World’s best sister”. Îi dăruiesc aceste umile cuvinte fiindcă-s scrise de mine şi fiindcă nu am apucat niciodată să i le spun. Dinamica relaţiei noastre nu ne permite astfel de efuziuni. Şi drept vorbind, nu le resimţim dureros absenţa.

 

3 thoughts on “Familia mea numără o persoană

  1. Intotdeauna mi-am dorit o sora.
    Si sora aia sa-mi fie si prietena, si de toate.
    Sa tina loc multora de care un om are nevoie.
    Legaturile astea nu se rup niciodata.
    Frumos ai descris relatia voastra.

  2. a venit toamna.. poate au cazut si frunzele (da pula ca’i tot canicula) .. mai ales trecut’au anii si tu tot ca o lulutsa dintr’o.. parte’n alta.. o tot lalai cumva :]
    bafta’ncontinuare!

  3. eu sunt ‘andreea’ surorii mele si avem aceeasi relatie ‘distanta’ pe care o aveti si voi. ne bucuram ca nu suntem singure in clubul surorilor separate dar impreuna…foarte impreuna! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.