din seria “exerciţii de sinceritate pohetică”

 

De teamă că adresantul nu va băga de seamă prezenţa-mi zumzăitoare, am ales de foarte multe ori să vorbesc cu pereţii. După îndelungi conversaţii asimetrice, neîmpărtăşite de adunătura verticală de moloz, am ajuns la concluzia că pornirea mea sortită eşecului a avut un rezultat mulţumitor: sunt expertă în tulburările de personalitate ale pereţilor, din orice material ar fi ei.

De regulă, cei predispuşi la depresii sunt pereţii din cărămidă străbătută  de iederă.

Peretele preia sentimentele posesorului, fiind cel mai des întâlnit animal de casă. Şi cel mai bun prieten al omului, alături de acoperiş, pe care îl detestă din cauza unei inalienabile aplecări spre trândăveală.

 

Se spune că cei care se dau cu tărtăcuţa de perete scapă mai repede de migrene şi alţi monstruleţi dureroşi.

 

Peretele filtrează spusele celor din camera cealaltă. De-aia nu e o idee bună să tragi cu urechea prin perete folosind un pahar care nu e din cristal.

 

Pereţii din chirpici sunt hipioţi fără scăpare.

Pereţii din lemn iau foc repede dacă îi enervezi.

Pereţii din BCA sunt supraponderali şi veşnic însetaţi.

Pereţii din sticlă sunt poeţi.

 

Când începi să vorbeşti cu pereţii, nu există loc de galanterii şi politeţuri apretate. Pereţii trec direct la subiect.

 

Pereţii, aceste fihinţe solitare ale căror răspunsuri candide spun atât de multe despre noi (printre altele că mai avem un pic şi înnebunim).

 

când nu-mi plac oamenii, bolborosesc poveşti cu pereţi

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.