‘Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor’
Când trecea un avion pe deasupra casei în care am copilărit, casă care nu mai există decât în amintirile noastre colective, începeam să fredonez cântecelul acesta. Dar spre deosebire de ceilalți copii, eu nu-mi trimiteam cuvintele în sus ca pe niște baloane umplute cu heliu. Eu aveam destinatar.
—
Înainte să plece, Andreea m-a sărutat pe frunte. Uneori îi plăcea să-mi cuprindă fața cu palmele, de parcă aș fi fost o pisică mai mare. A făcut-o și acum. Ar fi vrut să-mi spună să fiu cuminte, dar știa că nu am urechi pentru așa ceva.
Observase participativ și neparticipativ felul în care confecționez boacăne. La 4 ani am sărit din balansoar pentru că celălalt copil, cu mult mai rotofei ca mine, nu voia să mă lase să mă dau jos. Am picat de parcă încercam să-i trag pământului un cot în gură, același cot al mâinii drepte acum îmi atingea urechea stânga. Am avut osul fracturat în 3 locuri și am stat cu mână pe după cap până când a venit Andreea să mă culeagă. S-a certat cu educatoarea care nu se sinchisise să-și stingă țigara nici atunci când copiii au venit să o cheme și m-a dus pe sus la spital, de parcă eram un porcușor de lapte pe o tavă de argint.
Când am țipat cât m-au ținut rărunchii mici un ‘tâmpituleeeeeeee!’ către doctor, tot ea a fost cea care, după scurtul moment de uimire, mi-a ținut partea. Cine naiba îi pune osul la loc pe viu unui copil de 4 ani?
Ai mei m-au lăsat acasă când au condus-o la aeroport. Nu fiindcă momentul m-ar fi traumatizat, ci fiindcă n-aveam loc în mașină. Mi-o amintesc pe Andreea în lift, cu o valijoară mică, gata să coboare de la etajul 7 pe un alt continent. M-am simțit ușurată, de-acum nu mai avea cine să mă articuleze, cine să mă alerge prin casă, cine să mă certe. De-atunci nu am mai cunoscut frica.
—
‘Nu te iau, că ești mic și te cheamă Polonic.’
Avioanele care treceau pe deasupra casei bunicii mă făceau să mă gândesc la ea. Și mă gândeam la ea des. Ce simțeam nu avea nume, nu avea concret. Locuia în pieptul meu un rozător mic, pe care îl trezeau toate nălucile albe de pe cer. În cele din urmă i-am pus și nume. Îl chema ‘Dor’. Furasem cuvântul de la mama, îl auzisem la ea, i-l dedicase Andreei, ea știa mereu mai multe ca mine, sigur așa se numea, asta aveam să-i spun și eu când mai vorbeam cu ea. Dar nu am mai făcut-o. Ce avea să-i spună un copil de 7 ani surorii ei cu 13 ani mai mare? Mai nimic. Acum că o rezolvasem p-asta cu dorul, la 12 ani îl îndesam în poezii proaste cu rimă-mperecheată.
Între timp, iată, am învățat să vorbesc limba oamenilor mari, uneori de lemn, alteori de metal, însă de cele mai multe ori de plastilină. Rândurile astea sunt scrisorile pe care nu ți le-am trimis niciodată, piesele de la Depeche și NIN pe care le știu de la tine, dar pe care nu le-am ascultat niciodată împreună, claxonul moștenit pe linie maternă, dar mai mult de la tine, telefoanele din timpul protestului la care nu ți-am răspuns crezând că ai să mă întrebi dacă am luat amenzi când de fapt voiai să pui aer pe foc.
Tu ai transformat un câine mic, roz, pufos, cu mănuși de box în tot ceea ce aveam nevoie să știu despre viață. Când oamenii nu spun lucruri, le fac. Mai ții minte că mi l-ai cumpărat din primul tău salariu de om mare? Eu da.
La mulți ani. Din partea mea și-a tuturor fraților mai mici din lume care încă nu au abolit diferențele de vârstă dintre ei și cei de dinaintea lor.
*cough*
