Anima

Când am întrebat-o de unde vin copiii, mama și-a mișcat buzele a dezaprobare. Aveam 4 ani, dar eram suficient de deșteaptă încât să știu că berzele nu prea își fac simțită prezența în București. Cealaltă variantă era aia cu varza – poate din cauza păpușilor ălora urâte. Dar nu, tătăroaica nu avea de gând să riște să nu mai mănânc niciodată în viața mea varză din cauza unei minciuni rostite când aveam 4 ani. De fapt, mama nu m-a mințit niciodată.

“Copiii sunt spațiul dintre femeie și bărbat, atunci când între ei nu mai există spațiu.”

N-am înțeles nimic, dar mi s-a părut că întrebarea „de ce?”, pe care o foloseam nediscriminatoriu pentru a-i băga pe cei mari în belele de retorică, nu își avea rostul. Mama vorbea mereu cu un eu mai mare decât cel pe care-l avea în față. Nu mi-a ascuns nimic din ce aveam să aflu mai încolo. A încercat, atunci când și-a primit diagnosticul, iar eu o așteptam pe o bancă, plânsă toată. M-a mințit, privindu-mă-n ochi. Sau poate n-a mințit, poate a crezut că va fi bine în final. Cândva, pe drum, știu că nu a mai crezut asta și atunci a început să joace în prima și ultima piesă de teatru, cu noi pe scenă, fără să ne dăm seama că didascaliile nu mai țineau cont de noi.

“Mamă, când ești nefericită și nu faci nimic ca să schimbi asta ești mai rău decât un struț. E ca și când ți-ai băga capul în propriul cur. Sigur nu e nicio luminiță la capătul celălalt, pentru că e cel greșit.”

Îmi amintesc felul în care îi aluneca printre buze fumul de țigară când a zis asta. Ochii ei nemiloși, care s-au învolburat. Părea o discuție între doi războinici mai degrabă decât o discuție între o mamă și-un copil. Părea că a dat naștere principalei ei concluzii cu privire la viață. Aveam 16 ani. Aveam mai mult de atât.

Când îți iei inima în dinți nu mai poți să muști cu ei.