Există mulți paraziți pe planeta asta: intestinali, formația, monstruleții ăia verzi care cresc pe balene, copilașii de 36 de ani care locuiesc cu mami și tati în garsoniera lor și eu. Dar eu sunt un parazit atipic, fiindcă de regulă nu parazitez mai nimic în afară de mine însămi (cu tot felul de gânduri și-un stres continuu provocat de nu mare lucru – și așa mi-am scos singură fire albe, ceea ce nu este deloc bine, zic eu).
Eu parazitez alte persoane când trebuie să zbor (cu avionul, nu cu deltaplanul). În general am un ritual de vânat omuleți care par extrem de simpatici. Când am zburat cu italienii, am ales strategic o tanti la vreo 60 de ani și m-am amplasat lângă ea și am început să mă smiorcăi că hâr, că mâr, că mi-i frică și că-s mică. Și pe bună dreptate că mă apucă toate cele în avion: sunt agorafobă (dar am depășit asta ascultând mereu muzică în locurile aglomerate), claustrofobă (lifturile sunt niște invenții malefice, niște sarcofage la verticală) și mi se transformă genunchii în meduze de fiecare dată când mă apropii de ceva aflat la înălțime, gen un balcon sau podul ăla vechi de la Basarab. Care scârțâie de parcă toate filmele de groază s-ar fi strâns în stâlpii lui cei antici și ruginiți. Și așa fac mai mereu. Mă uit împrejur; de regulă îi recunosc p-ăștia de suferă de limbarniță. Și e un schimb just: ei trăncănesc despre ce vor ei, iar eu ascult intermitent, în timp ce le strâng mâna până le opresc circulația periferică. Și mai chițăi din când în când, la turbulențe sau ca să mă conving că nu trăiesc un ireal ciudat, în care oamenii sunt depozitați în capsule spațiale.
Pășesc în avion și-ncep ca Robocop: paranoia activated, delusional behaviour activated. Mă apucă filosofeala și mă iau prea în serios și-mi fac scenarii și dacă se-ntâmplă aia, dar eu nu știu să înot, dar poate mă fac piftie până jos etc. Și nu știu cum se face de nimeresc mereu loc lângă geam. Ca și azi, când m-am checkuit online (drăcia naibii cu tehnologia asta) mi-au alocat britanicii locșor lângă gemuleț, fiindcă trebuie să-mi înfrunt fobia (și știu și eu și toți oamenii care au avut de-a face cu mine zilele acestea că este pentru binele lor psihic și apoi pentru al meu, care-i deja șchiop).
Dar partea MINUNATĂ aici apare. Că sunt perfect conștientă de ridicolul întregii situații: am zburat de mai multe ori, statisticile sunt de partea mea, mi-am căutat pe Google până și tipul avioanelor și m-am convins că nu-s un fel de calorifere înaripate, ci niște coloși vânjoși și destoinici care săgeată cerul pentru a aduce oamenii unii mai aproape de ceilalți sau unii mai aproape de profit, mi-am ales loc departe de geam și, fiindcă zbor în creștetul zilei, mi-am luat și the dynamic trio: extraveral, emetiral și imodium, că nu știi când vine potopul. Nu e ca și cum aș fi călătorit cu căruța toată viața mea și bahau, încep acum să mă emancipez și să îmblânzesc avioane. Mai mult, în vreme ce umanoizii normali locuiesc pe o stradă, eu locuiesc pe două, fiindcă pe deasupra mea trec zi și noapte avioane și nu am asistat niciodată la vreo aterizare în care avionașul să facă duravura. Și deci am o stradă pavată cu ciment și alta pavată cu nori.
De data asta am pus-o. Zbor cu englezii și sunt aproape sigură că Sir Humphrey nu o să mă țină de mână.
ATENȚIE! Acest post nu este un pamflet și nu trebuie tratat ca atare.
Condiţia de care vorbeşti nu este doar înnăscută, ci şi dobândită. Am avut plăcerea, pe la cumpăna dintre 2007 şi 2008 să fiu unul dintre cei 120 de protagonişti ai unui accident aviatic la decolarea de pe Otopeni.
Fără a intra în detalii, am ajuns in stadiul în care nu mă mai obosesc să le povestesc păţania însoţitoarelor de bord care mă privesc cu milă la fiecare zbor cum mă încleştez de scaun şi închid ochii.
Un alt efect nedorit a fost renunţarea definitivă la câteva glume savuroase/dubioase din repertoriul personal care aveau ca temă centrală modul în care te poţi aşeza pe scaun în cazul unui accident pentru a uşura munca celor care triază şi identifică victimele.
Lulu, si eu ma simt la fel in avion. Daca nu chiar mai rau.
Btw, nice to see you’re up and about, sunt Irys de pe vechiul Oameni si Intamplari 🙂
Eu am multe frici, cred că am vreun soi de tulburare psihică anxioasă sau ceva, dar nu mai vreau să caut şi asta pe Google că o dau în alte panicoşenii.
Dar nu le am pe toate în acelaşi timp, mă obsedează o bucată de vreme ceva (de exemplu – o să vină un cutremur şi o să pice blocul şi o să mor), pe urmă o dau în alta (sunt bolnavă şi-o să mor) şi tot aşa. În orice caz, până la urmă mi-e tare frică de moarte. Mă gândeam să mă apuc de yoga şi să fiu una cu universul or something, cică ajută la calmare şi împăcare şi acceptare. 🙂
ochii mei sînt lipiţi de stewardese pe toata durata zborului. ele de obicei sînt foarte calme. au zburat de sute de ori, nu-i nici un pericol.
însă dacă una schiţează vreun gest de nelinişte (s-a-ntimplat o data sau de doua ori, în turbulenţe), intru intr-o panica de-aia de dau paharul de vin pe gît, strîng ochii pînă mă dor şi rulez la maximum volumul din căşti.
apoi, încep să transmit telepatic gînduri bune către cei dragi, sentimente nerostite şi secrete înăbuşite ). mai deschid ochii din cînd în cînd şi-mi caut salvarea în rîsetul unui copil care habar nu are ce se întîmplă (pentru că nu se întîmplă nimic!) şi în concentrarea unui domn care citeşte ziarul de parcă s-ar afla pe banca din aeroport unde aş da orice, dar orice în momentul ăla să ajung.
cred că nu mi-ar strica o discuţia cu un nene psiholog. 😀