Cred că eram prin anul I când cineva mi-a trântit-o fix între sinapse.

Oamenilor nu le plac cei care le confirmă propriile frustrări.

-Hm, mi-am zis, gagica asta are mare dreptate. Invidia a luat cumva forma frustrării.

 

De-atunci și până acum, frustrarea a rămas în vogă. E un fel de manichiură franțuzească, doar că la nivel de emoție (ce naiba e frustrarea? parcă nu e chiar emoție). Oamenii sunt frustrați când ratează un fel de mâncare, când nu termină ce-au de făcut la timp, când colectează energie negativă. Sunt frustați pur și simplu -și-asta e mai firesc- sau sunt frustrați prin raport cu altcineva. Și-aici e necesară o detaliere.

Aștia din urmă sunt niște șacali alunecoși. Unii o recunosc fățiș (eu sunt d-ăla, pe mine mă frustrează oamenii care au simțul echilibrului, reflexe și, cu precădere, Thomas Mann), iar alții o țin în ei, până când ajung o oală d-aia sub presiune și dup-aia .. te lovești de una ca mine, care te dă pe blog.

Nu sunt mare mahăr într-ale analizei, dar am impresia că este foarte contraproductiv să te-apuci să fii frustrat pe alții, când, necuprins de sentimente de-astea de toată jena, ai putea să faci naibii ceva util. Spre deosebire de invidie, la care toți privesc dezgustați, frustrarea e mai ușor de digerat. Nu e tot dracul ăla, e chiar mai nasoală decât invidia, care pentru mine e un fel de stare contemplativă gone really wrong. Bănuiesc că invidia apare ca urmare a unui timp liber excedentar. Eu văd procesul cam așa: mă gândesc la viața mea, apoi deraiez cu gândul la cutărică, apoi viața lui cutărică e mai apetisantă și mă trezesc într-o telenovelă, hăhăind isteric și punând la cale un asasinat. (DRAMATIZARE!)

Frustrarea e gripă la creier. Îți justifici cu ușurință insuccesul, delăsarea și frânele evolutive. Fiindcă da, e al naibii de greu să accepți că nu ești tu ăla suficient de bun. E facil să dai vina pe contextul ofertant al altuia. Și unora le place să fie ușor.

Fir-ai al naibii mă Hobbes, că avuseși dreptate cu teoriile tale belicoase. Într-adevăr, homo homini lupus est. Poate peste vreo 400 de ani, când oi fi și eu oale, ulcele și ulcelulutse, m-o cita vreun puști de 21 de ani care are pretenția de-a fi luat în serios și-o aminti că zis-am următoarele: Frustratio humanum est.