Cred că eram prin anul I când cineva mi-a trântit-o fix între sinapse.

Oamenilor nu le plac cei care le confirmă propriile frustrări.

-Hm, mi-am zis, gagica asta are mare dreptate. Invidia a luat cumva forma frustrării.

 

De-atunci și până acum, frustrarea a rămas în vogă. E un fel de manichiură franțuzească, doar că la nivel de emoție (ce naiba e frustrarea? parcă nu e chiar emoție). Oamenii sunt frustrați când ratează un fel de mâncare, când nu termină ce-au de făcut la timp, când colectează energie negativă. Sunt frustați pur și simplu -și-asta e mai firesc- sau sunt frustrați prin raport cu altcineva. Și-aici e necesară o detaliere.

Aștia din urmă sunt niște șacali alunecoși. Unii o recunosc fățiș (eu sunt d-ăla, pe mine mă frustrează oamenii care au simțul echilibrului, reflexe și, cu precădere, Thomas Mann), iar alții o țin în ei, până când ajung o oală d-aia sub presiune și dup-aia .. te lovești de una ca mine, care te dă pe blog.

Nu sunt mare mahăr într-ale analizei, dar am impresia că este foarte contraproductiv să te-apuci să fii frustrat pe alții, când, necuprins de sentimente de-astea de toată jena, ai putea să faci naibii ceva util. Spre deosebire de invidie, la care toți privesc dezgustați, frustrarea e mai ușor de digerat. Nu e tot dracul ăla, e chiar mai nasoală decât invidia, care pentru mine e un fel de stare contemplativă gone really wrong. Bănuiesc că invidia apare ca urmare a unui timp liber excedentar. Eu văd procesul cam așa: mă gândesc la viața mea, apoi deraiez cu gândul la cutărică, apoi viața lui cutărică e mai apetisantă și mă trezesc într-o telenovelă, hăhăind isteric și punând la cale un asasinat. (DRAMATIZARE!)

Frustrarea e gripă la creier. Îți justifici cu ușurință insuccesul, delăsarea și frânele evolutive. Fiindcă da, e al naibii de greu să accepți că nu ești tu ăla suficient de bun. E facil să dai vina pe contextul ofertant al altuia. Și unora le place să fie ușor.

Fir-ai al naibii mă Hobbes, că avuseși dreptate cu teoriile tale belicoase. Într-adevăr, homo homini lupus est. Poate peste vreo 400 de ani, când oi fi și eu oale, ulcele și ulcelulutse, m-o cita vreun puști de 21 de ani care are pretenția de-a fi luat în serios și-o aminti că zis-am următoarele: Frustratio humanum est.

 

8 thoughts on “O poveste frustrantă despre oameni la fel de frustrați

  1. Eu cred ca nu folosim corect termnul “a frustra” si derivatele lui.
    A frustra – vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de un drept sau de un bun; a păgubi; p. ext. a înșela.

    PS: Sa nu iei commentul asta ca un atac.

  2. De ce ai pus o poza cu un sutien cu cubul lui rubik?

    Se rezolva destul de usor un cub dupa un algoritm destul de simplu.

    Desi sunt 43.252.003.274.489.856.000 permutatii posibile ale cubului, cu un algoritm optim un campion mondial poate sa il rezolve intr-un timp mediu de 7.64 secunde si un om neantrenat care tocmai a invatat algoritmul il rezolva intr-un timp mediu de 27.7 secunde, ceea ce e totusi suficient de rapid pentru 78.45% dintre femei.

  3. Din continutul publicat aici, observ ca tu ai facut jumatate si subtil. Restul – mi se pare – consta in “educatie” lexicala, manifestari spontane de misoginism* (compensate tipic prin display-uri de cultura generala) si putina psihologie redusa la nivel de aforism. Ceea ce vreau sa spun e ca ti se ia painea de la gura. Te urmaresc pe tine si ajung sa ma iau cu altele. Of.

    *Daca remarca facuta la adresa femeilor se refera la viteza de deschidere a sutienelor, scuzele de rigoare, le folosesc fara manual deci nu am date precise.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.