Nu știu de ce plonjează oamenii cu drag în tot felul de cutii de carton.  Nici măcar nu înțeleg de ce fâlfâie cu entuziasm aparatele acelea de lipit prețuri și simt nevoia de a-i eticheta pe ceilalți. Sau pe ei înșiși. Nu fiindcă nu sunt capabilă de empatie, ci fiindcă inutilitatea acestor demersuri nu contenește niciodată să mă surprindă.

Știu că citeam acum o lună sau două un articol privitor la noile platforme – cred că se referea la Quora. Și autorul, habar nu am cine, a zis o chestie deșteaptă. Anume că dacă nu există termen de comparație al noii platforme cu altceva, înseamnă că acolo e ceva bun, de durată. Exemple de așa nu: ”un Google, dar cu întrebări”,”un fel de Facebook, dar cu muzică” etc. Așa și cu oamenii. Nu am de gând să arborez acum steagul stereotipurilor și să afirm că suntem unici, fiindcă – genetic vorbind – chiar suntem. Însă goana aceasta turbată după unicitate a indivizilor nu se pupă deloc cu etichetele pe care ni le administrăm reciproc, cu mare drag și fason. De ce? De ce nu putem să fim pur și simplu, fără să ne mai gândim la tot felul de termeni în care să ne definim? Câteodată am așa impresia că umanitatea nu e deloc coerentă. Ești ca un Gigel, doar că mai vesel. Ești ca Ivan cel Groaznic, doar că mai groaznic. Ești la fel de drăguță ca Christina Sex Mășina, doar că mai înaltă. Ești ca o nucă, dar de fapt ești o prună.

Nu, nu a evadat finul observator al realităților sociopsihologice din mine. E doar o constatare a uneia dintre cele mai păcătoase nevoi umane. Aceea de a ne raporta la ce cunoaștem deja. Dr. Jekyll luluts realizeză că lipsa acestor busole ar rezulta într-o boală psihică, așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor. Lui Mr. Hyde luluts nu-i plac aceste speed bumps amplasate strategic în creierele noastre.

Acest text nu are concluzie, aveam doar chef să scriu. Și poza, ca un ultim efort de a-mi susține ideea aia șleampătă de mai sus.

LATER EDIT – Ideea de la care am pornit e că oamenii când beau se împart în două categorii-camion: ăia iubăreți și haterii. Apoi am realizat că această categorisire este grosolană și m-am supărat pe mine fiindcă am băgat oamenii în malaxor. The end.

10 thoughts on “Ești ca un diamant, doar că ești rubin

  1. e cel mai simplu aşa, să ai cutii de carton cu etichete pe ele în care să-ţi pui/arunci lucrurile. mă rog, lucruri, oameni, amintiri şi alte et catera-uri. şi zău că n-am cum să blamez calea cea mai facilă sau pe cei care-o iau pe-acolo.
    ca să fii, trebuie să poţi să fii; am ajuns la concluzia că, de fapt, asta e un soi de autosuficienţă (dacă nu chiar autosuficienţa însăşi) – să te poţi defini prin tine, fără să mai ai nevoie de altceva. sunt, deci exist.

  2. universul și pluralitatea axelor sale de rotație. ce minunății sunt și oamenii ăștia. care pastă de dinți ești?

  3. eu pot sa insir label-uri intr-un sir lung ca la formulele compusilor organici. pt ca sunt pe 64 de biti.

  4. eu nu sunt. deci exist. si’s misto. misto ca mine.
    de fapt sunt o eticheta lipita pe talpa unui pantof urat. mai urat ca ai mei adica.
    conteaza ca ne etichetam raportandu’ne la ceilalti? toti ne comparam, constient sau nu, cu cate cineva. uneori chiar si noi, mai din trecut sau din viitor. tot aia o sa ramanem ca d’eh, oamenii nu se schimba. se mai modeleaza, dar nu se schimba. desi mi’ar placea sa devina pufosi.
    si daca am fi toti zebre tot ne’am compara dungile si’apoi am pretinde ca noi suntem diferiti si speciali. genetic suntem unici, in rest nu cred. si daca suntem, suntem tot comparativ cu.
    mai mari, mai mici, mai frumosi, mai grasi, mai destepti, mai cu idei, mai prajiturind, mai zambind si mai posomorati. sau mai fara. toti ne gandim la noi si ne definim uneori prin ceilalti.

    eu am scris toate astea ca mie de fapt mi’e dor de luluts. si voiam sa’i urez mai la multi ani decat toata lumea.
    iar luluts e misto. asa, ca mine. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.