Mie-mi place viața mea. Eu sunt recunoscătoare că-s vie și nedormită, că am o colecție impresionantă de șosete, că am obiceiul de a strânge priviri și fraze de la oameni care-mi placplac. În schimb, există vagi momente în care simt nevoia imediată de a mă îndesa într-o văgăună și de a rămâne acolo preț de câteva zile, ca un lup care se reface după o luptă din care a ieșit șifonat.
Ultimele zile au fost groaznice, zile de văgăună. S-au petrecut niște lucruri despre care refuz să scriu – ar însemna să știrbesc însemnătatea lor. Pot doar să precizez că mi-au reactualizat întrebările despre moarte. Mi-am răspuns acestor întrebări mai demult, după un an cumplit pe care mi l-am petrecut vindecându-mă, cu un citat din Frida. ”Nu mi-e frică de moarte, fiindcă moartea nu va răpi niciodată ce e mai bun din mine.” Așa e, mi-am zis. Moartea trece, esența rămâne. Oamenii pe care i-ai iubit dăinuie în detalii. Am crezut că m-am resemnat, dar aveam să aflu că sunt de fel un justițiar neresemnabil. Și-n umbra evenimentelor recente am trecut de la întrebările despre moarte la întrebările despre oameni. Unde naiba dispare zvâcul și cum poți să tratezi atât de diplomat, ca să nu spun nepăsător, pierderea unui prieten drag? Știu că vine o vârstă la care moartea este o apariție firească și mondenă, dar chiar așa? În fața morții rezistența e futilă, revolta nu are niciun sens și o discuție despre corectitudinea întâmplării nici nu este de dorit – conștientizez asta. De ce încetăm să ne luptăm cu eroii negativi din poveștile noastre? De ce obosim să ne revoltăm?
Îmi plac întrebările, dar nu acestea corozive. Le prefer răspunsurilor. Acum însă am o grămadă de întrebări, niciun răspuns și nicio scorbură confortabilă în care să mă ascund. Și nici n-aș vrea, alungarea gândurilor toxice necesită multă autoimplicare.