Băi, deci să fie de la bun început clar un lucru. Îmi plac femeile frumoase. Sunt genul de tipă care se uită după alte tipe şi exclamă- cam aşa cum fac unii imberbi – „Mamă, ce bună-i tipa asta”. Diferenţa dintre mine şi ei constă în faptul că eu nu m-apuc să schelălăi ca un coiot turbat şi nici nu purced a le pipăi lasciv pe dealuri sau văi- după caz. Pur şi simplu exclam în sinea mea asta şi merg mai departe, aşa cum face un om sigur pe preferinţele sale sexuale, căci nu, spre dezamăgirea voastră, tentele mele de lesbianism sunt precare.

Şi-astăzi, cum mă-ntorceam eu doct de prin oraş, cu Douglas Adams în mâini, căci în nanogentuţa-mi abia-mi încape portofelul din care nu ies numai molii, ci un întreg ecosistem de lepidoptere, o zăresc pe ea. Ea, în şcoala generală, era o tipă pitică, cu nişte sâni cât două pepenoaice – care, între noi fie vorba, sunt pepenii ăia family-size- cu unghii foarte lungi şi cu un burduhan cât Genghis-Han *haha, rimă*. În alte cuvinte, era răţuşca cea urâtă sau broasca râioasă. Aveam oricum dubii-n privinţa genului când venea vorba de ea.
Şi-o văd azi. Pe tocuri, evident. Tot mai scundă ca mine, dar cu circumferinţa taliei vizibil redusă. Părul negru, violent vopsit. Sprâncenele la fel. Botul roşu, multiplu rujat. Sutienul p-afară şi, la spate, breteaua deasupra maieului mulat. Într-atât de mulat încât îl auzeam plângând şi implorând să fie dat jos, şi nu, eram perfect trează. La un moment dat, observ că avea şi sutienul prea mic – nu, nu eram la 2 cm de ea şi nici nu îi aruncam ocheade languroase, dar când ai aripioare d-alea lângă subraţ şi sutienul aproape cordeluţă de păr, este greu să treci cu vederea acest amănunt picant. Şi asta nu e tot. Nu. Individa avea şi-un tatuaj deasupra funduleţului, ca să semnalizeze probabil sensul unic şi necomplicat. Să nu carecumva să se-apuce vreun derbedeu să discute cu ea despre filosofia existenţialistă. Noah. Deci avea şi tramp stamp, ca să fie de neuitat.
Şi-apoi mi-am dat seama că genul ăsta de tipă sperie un tip normal. Eu una, dacă aş fi posesoarea unui zdrăngănel erectil aş fugi de ea. Dacă mă bate sau mă muşcă? Dacă-mi scoate vreun ochi cu ghearele alea de Ghionoaie care nu ştie ce-i aia o unghieră? Dacă mă sufocă atunci când este peste mine? Şi na, tre’ să fie frustrant cu sânii care nu-ţi încap în mână. Ce faci cu surplusul?
Şi am observat toate astea în cele 5 secunde în care am îndrăznit să mă uit fugitiv la ea. Dacă m-ar fi luat în radar, cred că ajungeam acasă perforată ca o strecurătoare şi cu vreun streptococ sălbatec în organism.
Şi-am coborât, eu cu Douglas Adams (pe care-l am de la Andrei) şi-am mers aşa spre casă. Şi na, m-am gândit că uneori răţuştele urâte nu se transformă în lebede. Evoluează în aceste fiinţe pe care le numim cordial paraşute.
aprozarul de la colţ e non-stop, evoluţie, răţuşca cea urâtă