Băi, este septembrie. Şi-n afară de depresia aferentă lunii, resimţită îndeobşte de emoiaci, începe depresia studenţească, reprezentată de restanţe. Şi este o chestie infamă asta, fiindcă marea miză e în sesiunea propriu-zisă. Ce naiba mai contează acum dacă iei sau nu restanţele când ai picat examenul din vară? Este ca şi cum ai juca fotbal cu o minge dezumflată. Na, dacă nu ai nimic mai bun de făcut, treci şi tu pe la restanţă, cine ştie ce inspiraţie supraomenească te izbeşte în chakra dintre ochi şi reuşeşti să catalizezi reacţiile neuronale spre beneficiul tău.

Asta se întâmplă rar. În general, dacă nu treci în anul III şi ai numărul de credite, nu prea îţi găseşti motivaţia interioară necesară ca să înveţi – chestie care mi se întâmplă în acest moment mie. Şi da, aţi ghicit, amân momentul începerii cititului pentru examenul pe care-l am mâine.
Ideea este că, în general, ne doare la bască de restanţe. După ce-mi găsesc mojo-ul demult pierdut, am să reiau activitatea pe blog. Poate mâine la examen are să-mi sufle-n ureche răspunsuri duioase un pitic verde cu scăfârlie ţuguiată şi pălărioară cu floricele. Sau poate c-am să fiu inspirată, cine ştie?
En fin, baftă vouă, bestii înţărcate-n ţarcuri cu restanţe şi baftă vouă, integraliştilor, căci s-ar putea să vă prindem şi să vă luăm la reclasificări. *evil grin*
despre lule şi demoni, epicentrul sesiunii