Interviu dadaist

Părea să fie o zi ca toate celelalte. Nu era. Fusesem asaltată din toate părţile cu scurtmetrajul celor de la Friends, intitulat izbitor „Romania je t’aime”. După ce l-am vizionat şi comentat cu actorul principal, Vladi-cel-făr-de-blog-momentan, am decis să am exclusivitate pe primul şi unicul interviu dadaist cu acest viitor fruntaş al teatrului 2.0.

Nu am avut multe reguli. Am hotărât că el va scrie 10 răspunsuri aleatorii, iar eu 10 întrebări la fel de aleatorii. La final, fiecare întrebare dintr-ale mele urma să aibă un corespondent în răspunsurile lui. Iată ce a ieşit (dragă Vladi, astăzi tu eşti roşu, iar eu sunt gri)

Întârziase sfertul academic. Degetele îmi fremătau frenetic, respiraţia mi se întretăia la gândul că din clipă în clipă avea să fie la dispoziţia mea, degetele de la picioare păreau să aibă ADHD. Nu aveam stare. Nici lichidă, nici solidă, nici energetică. Eram toată ceea ce unii ar numi aşteptare.

De cum a intrat în cameră am ştiut care avea să fie prima întrebare. I-am zâmbit sardonic.

Domnule V., ideile ajung întotdeauna la timp? Actorii par să întârzie, fie ei grăbiţi sau nu.

Sigur că da. A fost un proiect foarte important din punctul de vedere al transpunerii expresionismului abstract în tehnicile de suprapunere artistică a peliculei cu dihotomia cronică şi oarecum patologică a firii umane. Arhetipul portretizat surprinde personificarea bestiei mitologice Alastor într-un stil inspirat de găndirile progresive ale unor De Kooning, Noguchi sau Siqueiros.

–Un răspuns satisfăcător, aş spune eu. Ţi-ai învăţat replicile de dinainte?

[aprinzându-şi o ţigară şi relaxându-se în scaun] Totul a început acum fie doi ani şi ceva în acea blestemată cutie a penitenţei. Sunt amintiri care-mi vor rămâne vii…

[se opreşte preţ de câteva secunde, după care oftează îndelung] Cred… Ştii ce a contat cel mai mult?  Speranţa. Speranţa…

Înţeleg complexitatea problemei discutate. Rolul tău are un impact global. Concentrezi, în cele câteva secunde ale peliculei, o problemă care se regăseşte în fiecare dintre noi. Raportarea la alteritate şi la cotidian- sugerată de culoarea pereţilor şi a aşternuturilor- pare să fie universal valabilă. Crezi totuşi că ne petrecem aşa toată viaţa? Este viaţa o perpetuă nevoie de a alege între buline sau dungi?

[râzând uşor] Nu văd de ce nu.

M-am înroşit când am realizat că amândoi gândeam la fel. Am decis totuşi să continuu.

Cât au durat filmările? L-ai convins uşor pe Neagu Djuvara să vă consilieze din punct de vedere istoric?

Categoric! Caaategoric!… Hai să-ţi spun un secret![îşi stinge ţigara cu o mişcare rapidă] Un vechi proverb norvegian spune aşa: „Nu vinde pielea înainte de a împuşca ursul.” Cu alte cuvinte, unde dai şi unde crapă.

Admit că poate această întrebare a fost intruzivă. De ce lipsesc punctele de suspensie din scenariu?

Pentru că publicitatea este sufletul comerţului.

Amuzant, într-adevăr. Finalul pare să fie unul întredeschis. De ce? Este „de ce-ul” cea mai anostă întrebare pe care a pus-o vreodată umanitatea sau cea care a generat cele mai multe progrese?

[îi sună telefonul] Scuză-mă, te rog, trebuie să preiau apelul ăsta.

[se ridică de pe scaun şi revine în câteva minute]

Ştii, românii au uneori tendinţa păcătoasă de a împăca brânza cu armata. [se aprinde vizibil] Ei bine, nu trebuie aşa ceva! Brânza este brânză, iar armata este armată! Punct! Cum poţi să ai şi brânză şi armată în acelaşi loc?… Spune-mi!… Nu… nu se poate.[schiţând un mic zâmbet] Speranţa e spre miazăzi.

Nu înţeleg de ce eşti atât de agresiv. Am atins un punct sensibil? Ce este un punct?

[bând lung din paharul cu apă] Îmi pare rău, nu am înţeles întrebarea.

Înţeleg, într-un final, care este substratul epistemologic al scurtmetrajului „Romania je t’aime”.  Ne-am trezit, am aţipit repede la loc şi acum ne petrecem zilele sedaţi de cotidian. Este rutina un fel de doctor malefic care ne suprimă orice trăire pozitivă şi ne guvernează autoritar?

Dar bineînţeles! Chiar şi matematic vorbind, 1 cu 1 nu fac întotdeauna 2.

Puterea este privilegiul celor puţini. Viaţa devine deci o piesă  în care unii sunt guvernaţi şi alţii guvernează. Există astfel un paradox decizional: o decizie nu poate niciodată să fie într-atât de cuprinzătoare încât să mulţumească pe toată lumea. De care parte a baricadei te-ai situa?

Ştii… asta e o întrebare FOARTE bună!…

Ai răspuns pe măsura aşteptărilor mele (deloc umile, de altfel). Neuronii mei se înclină în faţa ta, viitor actor de documentar.

EU îţi mulţumesc şi nu uita un lucru: când puterea dragostei va învinge dragostea de putere, atunci lumea va cunoaşte pacea.

PS: De prisos să adaug că-mi place tare mult filmuleţul celor de la Friends. Şi că uneori, atunci când scopul tău este îi negi coerenţei dreptul de a exista, o faci să bată şi mai tare din aripi.