În ultimele zile
.. departe de mine gândul că ce se-ntâmplă este numai despre Roșia Montană sau că trezirea colectivă se oprește aici. Mulți au nevoie să audă asta. Dar înainte să pleci într-o campanie de proporții, căreia îi zăresc ca un voyeur contururile încă de pe acum, ai nevoie de o primă victorie. Aleg să numesc ce se întâmplă trezire pentru că sunt mulți care au încă degetul pe snooze.
Tata pleca la băi când l-am sunat să-i zic să vină cu mine la proteste. M-a întrebat dacă vorbesc despre protestele pentru Roșia și eu i-am zis că da.
” – Foarte bine că ieși, tată. Și noi le-am avut pe-alea noastre. Aș veni, dar plec la băi.”
” – Fie, te iert, i-am zis pe-un ton mustrător. Ai vreun sfat pentru o tânără protestatară?”
” – Dacă se trage, aruncă-te pe jos. Aviație la joasă-nălțime.”
Se întâmplă și este mai mult decât un simplu ceva. De o săptămână (azi) ieșim în stradă ca să milităm împotriva proiectului de lege Roșia Montană. Vorbesc la plural pentru că majoritatea fețelor de acolo îmi sunt cunoscute. Pe unii îi știu de dinainte, pe alții i-am întâlnit aici. Ne-am ciocnit. Insesizabil, de acum, traiectoriile noastre s-au schimbat cu o miime de milimetru. De ajuns când să-i clintim la rândul nostru pe ceilalți.
Omul s-a trezit de dimineață, s-a spălat pe dinți (pe mâini avea să se spele mai încolo), și-a șters mutra cu un prosop răpciugos, după care și-a făcut o cafea tare, fără zahăr. Caimac în cafea. Adică bani în limbajul cafegiilor. Și-a tras cămașa de sărbătoare pe el, a văzut că mai avea 10 minute la dispoziție și s-a repezit pe ușă. Trebuia să se grăbească, altfel întârzia la protest. Și-a apucat pancartele, a lăsat trei lozinci să i se scurgă din gură și a tulit-o. La metrou i-a sunat telefonul.
