Aviație la joasă înălțime #unitisalvam #rosiamontana

Tata pleca la băi când l-am sunat să-i zic să vină cu mine la proteste. M-a întrebat dacă vorbesc despre protestele pentru Roșia și eu i-am zis că da.

” – Foarte bine că ieși, tată. Și noi le-am avut pe-alea noastre. Aș veni, dar plec la băi.”
” – Fie, te iert, i-am zis pe-un ton mustrător. Ai vreun sfat pentru o tânără protestatară?”
” – Dacă se trage, aruncă-te pe jos. Aviație la joasă-nălțime.”

Am scăpat un chițăit rânjit și mi-am amintit că-n familia mea, iubirea a venit mereu îmbrăcată cu haine foarte ciudate sau ponosite. Uneori a venit și-n armură. Stăteam încordați, o formațiune indestructibilă de luptători cu sistemul. Mama s-a judecat pentru o casă naționalizată mai bine de 10 ani – un exemplu din multele. Eu, care mă certam prin școala generală 64 cu femeile de serviciu care păstrau eșarfele de la Stollwerck, ciocolată importată de firma la care lucra mama, pe care le uitam în bancă. Erau lupte mici (ale mele), dar erau.

Acum lupta nu mai e nici mică și nu mai e doar a mea. Suntem de 15 zile în stradă. Este cel mai lung priveghi din câte au existat vreodată. Sau poate cel mai lung travaliu. Cred că-i travaliu, totuși. Tot protestul este pentru. Nu împotrivă. Știu, ne supărăm. Le vrem capetele. Dar ieșim pentru că viitorul ar putea să arate mai bine decât se întrevede acum și pentru că stimabilii guvernanți sunt niște fățarnici fără pereche.

Așa că am întreprins eu un exercițiu de sinceritate.

Dragă domnule prim-sinistru,

Am înțeles că veniți să vorbiți cu protestatarii din Piața Universității. Ieri am fost 20.000, dar dumneavoastră aveați de eliberat ortaci din mine subterane – poate erau și ei ironici, ca noi, hipsterii, că doar exploatarea e la suprafață. Ca și poziția dumneavoastră împăciuitoare. V-ați dus acolo, îmbrăcat la 4 ace miniere, branduit cu logo de corporație, afișând aceeași mutră care exprimă mai puțin decât un steag nearborat. Dacă erați aici, ar fi exprimat frică. V-ar fi tremurat salopeta. Dar n-ați fost. Școlit bine, v-ați dus să militați pentru locuri de muncă și familii reunite cu tații care mai aveau un pic și făceau aprindere la plămâni. Nouă ni s-au aprins plămânii aici, de la țipat. Ce voiam să vă zic este că nu am ce discuta cu dumneavoastră. Pentru că mama mi-a zis să nu vorbesc cu străinii. Iar schimbarea bruscă de opinii pe care ați avut-o săptămâna trecută mă face să fiu sigură că nu vă cunosc, că nu v-am cunoscut niciodată și că am făcut bine că nu m-am sinchisit să fac asta vreodată.

O să folosim tot ceea ce spuneți, tot ceea ce faceți.  Și până acum, nu faceți nimic bine. Pentru că nu ne vreți binele. Vom continua să ieșim în stradă. Asfaltul ăsta este vocea noastră, a tuturor. Pet-uri de plastic, fiindcă voi sunteți de plastic.

Suntem cea mai mare formație care a bătut vreodată străzile capitalei acesteia.  Acum sunteți pe teritoriul nostru. Fără să știți, sau alegând să nu știți – ceea ce e mai grav, am eliberat toate bulevardele pe care am defilat cu steaguri și peturi. Vedeți voi, n-avem nevoie de nimic mai mult de-atât. Oamenii ne-au văzut, iar noi n-avem de gând să ne facem nevăzuți.

Ad-urile de Youtube și de Facebook n-o să vă ajute cu nimic. Internetul e al nostru. Strada la fel. Sufletul, tot aici. Nu vă rămâne nimic.