Nu a zis nimeni, niciodată, că oamenii proşti ar fi inutili sau nedoriţi. De altfel, pe această planetă proştii sunt ca peştii sanitari din acvarii. Ei culeg ce rămâne pe fundul acvariului, resturile, deşeurile. Şi la urma urmei, într-un ecosistem, deşi sunt una dintre verigile mai puţin importante, au şi ei rostul lor bine definit. Sau cum ar fi zis bunică-mea „Unii trebuie să dea şi cu mătura!”.

Aşa că niciodată nu m-au deranjat idioţii, proştii, sau cum le mai spuneţi. Dacă a trebuit să interacţionez cu ei – oh, şi a trebuit, nu glumă- am făcut compromisuri, concesii, m-am frustrat, enervat, i-am înjurat (în gând, ca o lady ce sunt) şi am încercat să storc tot din ei- până la ultimul neuron. Desigur, uneori am şi eşuat. Eh, viaţa nu e tocmai frumoasă şi, tocmai de aceea, nu o interesează dacă tu calci în gumă, rahat de câine, un canal descoperit- şi-ţi fracturezi mufa. La fel cum nu o interesează dacă şi pe tine calcă ceva sau cineva.

Astăzi, în 331, pe jumătate moartă, febrilă, cu ochii injectaţi, îmbracată într-un hanorac liliachiu cu 3 numere mai mari, de arătam ca un pufulete regurgitat de cineva care mănâncă fluturaşi şi curcubeie la micul dejun, am fost implicată într-o dureroasă altercaţie cu ceea ce unii ar numi piţipoancă. Duduia, pesemne extrem de mândră, ca un cocoşel înainte de luptă, purta nişte .. încălţări care păreau să aibă viaţă proprie. Foarte înalte, ceva gen 12 centimetri. Prima oară chiar am avut impresia că levita. Da, eu merg cu fachiri în autobuz, că-s al dracului de şmecheră. Ba chiar mai mult, fachiro-piţipoance.

Eh, şi cum era de aşteptat, mândra m-a călcat cu tocul ăla imens, conic şi ascuţit ca excaliburu’, de vedeam roţile autobuzului pe partea cealaltă. Şi după ce am scâncit şi am scos un chiţăit de hamster muribund, s-a uitat la mine cu un aer vădit afectat şi mi-a zis să am grijă pe unde-mi ţin picioarele.

Nu am mai zis nimic şi asta fiindcă m-am decis, pe moment, să nu mă cobor în bezna densă pe care o avea acea fătucă în cap. Pe bune, sunt unii atât de prost-crescuţi şi de idioţi, încât mă întreb câteodată dacă nu cumva, atunci când erau mici şi dormeau, cineva le-a înlocuit creierul cu o tufă de gălbenele.

Şi asta e doar un exemplar docil. Mai sunt unii disperaţi, care încă nu au aflat că fetele, femeile şi în general, fiinţele de sex feminin, nu apreciază în mod deosebit smuciturile şi apucăturile lor de gorile sălbatice. Gen, de ce e nevoie să fiu apucată de sân când merg pe stradă normal? Nu am bluză decoltată, nu am buricul gol, nu e nimic pe mine care să ţipe „Vreau să mă apuci de sân”, dar cu toate acestea, veselul cocalarus campestrus se simte stigmatizat şi bătut de soartă, aşa că mă apucă de sân de parcă ar vrea să îl smulgă şi să fugă cu el.

Da, poate că sună hilar şi într-adevăr, scena e într-adevăr grotescă şi dezgustătoare. Dar sunt ferm convinsă că nu am fost singura care a păţit din astea. E degradant si penibil ce se întâmplă. Şi în mod cert, dacă m-aş duce la vreun jandarm sau bodyguard sau security guard, lalala, m-ar băşcăli şi ar face mişto de mine. Şi da, chiar am pretenţii de la un janbodyguard, chit că această meserie nu îi stimulează neuronii, ci doar forţa brută. Fiindcă dacă în locul meu ar fi fost fiică-sa şi un imbecil i-ar fi făcut ei ce mi-a făcut mie un homalău în călduri, i-ar dispărea rânjetul tâmp de pe faţă şi s-ar enerva cumplit.

În fine. Visez deja o lume prea civilizată. Ar trebui să iniţieze un ONG o campanie de emancipare a cocalarilor. Şi să le dea gratuit machete de sâni, poate s-ar calma.

Uncategorized