Vorbe de dulce

Mi-a plăcut mai degrabă pentru că era melodioasă cum nu multe altele sunt.

 

Dragoste la primul auz, știi că va fi înjurătura ta, se va rostogoli de pe buzele tale de fiecare dată când ceva sau cineva o să te calce pe bătături, o vei folosi pe post de burete ca să scoți cele mai frecvente 99 de pete de pe creier, știi că și de-ar fi război tot cu ea rămâi pe post de scut.

 

Eu am furat-o de la soră-mea. E ‘What the flying fuck’. Cântau heruvimi pe fundal când a zis-o, capul încuviința fără voia mea, ‘dadada, mi-am zis, de asta am eu nevoie, not giving a flying fuck’.  Am încercat să dau putere cuvintelor. Am încercat să nu pun la suflet, dar cum sar mereu peste instrucțiuni la mă descurc, încă nu m-am lămurit cum se face. Am pus la suflet tot și-acel tot e acolo într-o ordine cronologică a felului în care simt. E haos și mult întuneric, dar am stins lumina și nu se vede.

 

Știu că nu e sănătos să trăiesc așa, printre catrafusele astea care duhnesc a emoție și toate cuvintele alea pe care n-am vrut să le arunc pe geam de teamă să nu se taie careva în cioburi sau să nu mă tai eu în cioburi. Look at all the flying fucks I didn’t give. Toate luptele pe care n-am vrut să le dau, toții răniții din luptele pe care le-am terminat, stăm toți ca niște clovni înghesuiți în mașina lor miniaturală și ne respirăm unii altora aerul.

 

Aș zice că încet-încet o să evacuez răniții și morții și inexistenții, dar cred că oamenii se-mpart în două mari categorii, cei care zic ‘stai așa un pic’ și cei care strâng din dinți și zic ‘hai’, frână versus accelerație ca modalitate de a trece peste hopuri. M-ar putea ajuta s-o las mai moale, dar eu nu și nu, eu îi dau până când ajung la vulcanizarea spațială. Ce știu sigur e că un suflet mare nu poate reveni niciodată la dimensiunea lui inițială, deformarea e plastică. Ce bine.

 

Există o diferență între felul meu de-a fi în engleză și ce sunt în română, două euri care nu vor putea trece niciodată peste propriul fel de a se raporta la lume. Unul nu vrea să pui la suflet, altul nu vrea să dai din el. Sunt în siguranță:

a. cât încă mai văd ușa

b. cât timp catrafusele nu se transformă în voci

NB: Un flying fuck e o meduză care înoată în aer. Sau Mi-ul din mi se fâlfâie, care a fugit speriat de prea mult angajament gramatical.

Ultimul stinge lumina

Știam că vine. Începea pământul să-mi forfotească sub tălpi în timp ce florile bunicii bârfeau în grădină. Babele cartierului ghiceau din nou în cafea, îmi prevesteau ce știau mai bine, ce n-aveau ele, o viață nu foarte lungă, dar picantă. Le vedeam spionând prin gardurile de sârmă împletită lalelele celeilalte, competiția femeilor în vârstă, fotosinteză-viteză.

 

Limacșii începeau să-și lase dârele de lumină în camera cu pivniță, o cameră udă și întunecată ca un cavou, cu arabescuri mucilaginoase pe pereți în loc de tapet. Melodia mea era cea a unui fir de iarbă. Nu, stai, ăsta e cavalerul inexistent. Eu cântam cu dinții la prag, după ce agățasem șifonierul. Îmi prindeam degetele prin uși până mi se învinețea și sufletul de durere. Aveam încredere în cuvintele lor atunci, ‘totul trece’ spuneau, totul a trecut până când n-a mai rămas nimic din el. Acum am încredere în cuvintele mele, animale care se hrănesc cu nerv.

Zilele de martie au fost mereu profesoarele de ‘totul trece’, materia mea preferată, un fel de curs absolvit în școala vieții, un loc care nu există, dar pe coridoarele căruia ne pierdem mereu. În tot e spațiu pentru oricine, d-asta trec și oamenii.  Ajung victime colaterale în curățenia aia de primăvară care durează ani întregi.

 

În casa asta despre care tot scriu, noi iubeam primăvara. Ne priveam și știam că putem înfrânge, că începuturile pleacă, dar că se și întorc. Îmi plăcea și ‘prima’, îmi plăcea să fiu prima, dar între timp am aflat că cel care stă ultimul la coadă este cel mai liber dintre toți să plece.

 

O să iau tot cu mine, nu vreau să las nimic în urma urmei, urma mea. Amintirile se transformă în frustrări.

Telefon cu taxă inversă

Îmi amintesc și acum iarna aia. Iarna din care am învățat multe, precedată de alte anotimpuri în care am învățat multe, de la cum să întind haine pe sârmă la cum să fac ciorbă, albiturile se pun primele că fierb mai greu, la ce-nseamnă să încerci să înțelegi că urmează o pierdere, că vine, că nu ai ce face sau că orice ai face, nu poți face nimic.

 

În cei 7 ani care n-au mai fost de-acasă, pentru că noțiunea asta a încetat cumva să mai existe, am încetat să am un topos, am trăit pe haiducie, mergând în același loc, care și acum mi se pare străin. Nu m-a mai sunat nimeni să mă-ntrebe dacă am mâncat, dacă am mers iarăși cu șalele goale, dacă sunt bine, dacă muncesc prea mult, dacă iubesc. Nu mi-a mai zis nimeni povești cu iele și spiritul de Miazănoapte și nu mi-a mai interpretat nimeni visele, cum numai mama putea s-o facă, cufărul tuturor poveștilor care m-au făcut să vreau să am și eu poveștile mele. În 2008, a plecat de tot și nu a luat cu ea prea multe bagaje, doar cele patru scânduri despre care amintea de fiecare dată când vedea oameni care vor mai mult și mai mult. ‘Dincolo de a dărui există a te dărui’, zicea ea în timp ce-mi lua hainele rămase mici după care suspinam și jucăriile după care plângeam, pe care le dădea întotdeauna știind că se-ntorc înzecit.

 

Uneori mi-e teamă că poate acolo unde e ea acum e întuneric și-n serile alea îmi aprind ochii. Lumină de veghe. Nu știu să mă opresc, îmi iau rana, o casc și-mi bag capul în ea, ca să văd ce mai e pe-acolo. O văd pe ea, dar imaginea a stat prea mult în soare și culorile s-au ars.

 

Am visat zilele trecute că am trimis o scrisoare către lumea cealaltă, doar cu numele la destinatar, și că a ajuns, nu văd de ce nu s-ar întâmpla același lucru și acum, cu tot ce-nșir aici. Sunt o parte din ea care s-a răzvrătit și și-a cerut și primit propria viață și totuși, în cei 17 ani în care era atât de aproape, nu mi-am găsit propria gură ca să-i mulțumesc pentru tot. Mai ales pentru libertatea pe care a cultivat-o în noi, își iubea libertatea, iubea și libertățile noastre, iubea multe, cred că avea un castel imens în loc de inimă.

 

Mi-ai dat cât să nu pot duce, dar toate numai de bine. Aș fi vrut să pun mâna pe un telefon, era numărul ăla care se termina în 35, ca să-ți zic ce știai deja, doar ca să o auzi de la mine, să auzi dincolo de copilul ăla tâmpit care făcea numai prostii, dar urechile tale sunt magice acum, sigur, sigur va ajunge și mesajul ăsta unde trebuie. Tu ești Crăciunul și singurul cadou pe care ți-l mai pot face acum e doar omul care duce cadourile celorlalți, dar te știu pe tine, asta te-ar fi bucurat cel mai mult, așa-s toate mamele, și-au făcut singure cele mai frumoase cadouri.

 

Mulțumesc. Oriunde și peste tot, taxa-i inversă și eu încă o mai plătesc, dar prețul e din ce în ce mai mic, iar eu din ce în ce mai mare.

 

Voi să nu faceți ca mine. Puneți mâna și sunați acasă. Nu știți ce pierdeți.

 

Eroii Evoluției

Mi-amintesc și acum primul drum cu metroul, am plecat de-acasă, am coborât cu liftul cele 7 etaje, nu-mi plăcea deloc liftul, nu asculta de mine niciodată.  Am trecut de magazinul din colț, urma să fie o peripeție. PRIMUL MEU DRUM CU METROUL. Un fel de tramvai sau așa ziceau oamenii mari. Am mers câteva străzi până la Iancului, ea mă ținea de mână, eu îi priveam coroana de soare. Lumina i s-a prelins pe față până când am luat-o pe scările rulante, dinți de metal care ne coborau înăuntrul orașului. Am ajuns jos de tot, orașul avea două limbi, mama știa pe care trebuia să o luăm noi. Era cea care duce la Bucur Obor, asta e piața prin care se rătăcește tata în fiecare duminică.

 

Ne-am dat jos, mă rog, vorba vine, eram deja jos, mai jos de-atât nu fusesem încă niciodată, nu știam încă ce-i aia durere, nu pierdusem încă nimic. Ne-am oprit în fața danturii de metal care ne scotea din nou la lumină. M-am uitat la ea hotărâtă și i-am trântit un ‘Stai așa, că pot și singură’, iar ea știa ce urmează să fac. A adoptat observația neparticipativă, eu mi-am ridicat un picior în aer și l-am înfipt într-o treaptă rulantă, eram fericită nevoie mare, reușisem. Între timp mi-am amintit că am două picioare, trecuseră două trepte până atunci, arătam cam așa:

 

P

    _

        _

             P

 

Urma să cad. Eu știam asta, mama știa asta. Bărbatul care m-a luat la subraț ca pe un geamantan fără toartă ca să nu pic în freză știa și el asta. M-a abandonat în lumină și-a dispărut rapid, fără să ia cu el mulțumescul pe care i-l pregătisem, care a rămas la noi atunci și pe care îl port cu mine chiar și acum.

 

ilustrație de minunata Andreea Țimpea

ilustrație de minunata Andreea Țimpea

 

Text apărut în sapteseri.ro, unde și continuă.

În SapteSeri

 

331

Am văzut mai demult un înger, căzuse pe linia tramvaiului 24, cel care trece pe lângă statuia din Dămăroaia și ajunge în capăt, la biserică. L-am văzut ridicându-se din flacăra albastră a unui aparat de sudură atunci când un muncitor între două vârste repara șinele. Pe 24 nu-l vedeam mai niciodată, dar îl simțeam trecând. Se zguduiau pereții casei atunci când se târâia pe-acolo ca un bătrân din metal întors de la Piața Matache, obosit, cărând cu el câteva kilograme de oameni, niciodată prea mulți. Aveam impresia că universul și-a pus mintea cu noi, că nu voia să părăsim coconul sau coconetul, toate drumurile erau lungi și obositoare, toate așteptările ne înnebuneau.

Am crescut la Piatra Morii 8. Dacă ai să ajungi pe-acolo, ai s-o faci luând 331 de la Romană. Era o vreme în care din fotoliile aproape oranj ale autobuzului își revărsau umplutura sintetică ici și colo. Jucăria noastră preferată dura o stație, hai două. Toate drumurile ne păreau neînchipuit de lungi. Puteai să-ți desfășori toate amintirile acolo, să le-ntinzi, să le atingi și să le privești, cum faci cu rufele puse la uscat.  Făceai aproape o oră până în centru. În schimb, în Dămăroaia te nășteai liber: Bulevardul Gloriei, Neatârnării, Luptătorilor, Stindardului.

 

Restul se citește în ȘapteSeri. More to come.

Test

Enunțul problemei

În clasa I, unii copii se pierd la careu și ajung niște stafii pe holurile școlii generale, acest animal gigant cu mii de ochi și mii de uși și mii de plăci de marmură pe jos. Bântuie preț de câteva minute bune. Cine s-a pierdut vreodată știe că mă simțeam ca un șoarece de laborator testat prima oară pentru orientare în spațiu. “Cum se face? Toate ușile astea arată la fel, mari, cât niște dulapuri gigantice în care aș putea să mă ascund, dar m-ascund aici, pe hol. Nu-i nimeni. Nimeni.

 

Nu învățasem niciodată cum să intru pe o ușă care nu era a mea, dar eram gata s-o fac. Atunci a apărut de nu-știu-unde, cu mătura-n mână, gata să curețe holul de gunoaie și copii rătăciți. M-a dus de mână până în sala în care trebuia să-mi petrec următorii 4 ani. Am aruncat atunci garoafa pe care mi-o dăduseră ai mei la gunoi, nu-mi adusese niciun noroc. Dintre toate florile pământului, oamenii mari se gândiseră că garoafa e cea mai potrivită primei zile de școală. Bunică-mea abolise de mult aceste flori, pe care nu le-ar fi luat nici în ruptul capului pe arca lui Noe, pe care nu le luase nici în arca ei, o grădină imensă locuită de toate florile pe care le strânsese în ultimii 50 de ani.

Femeia de serviciu a fost primul meu erou.

În clasa a II-a, copiii pierd lucruri. În bănci rămân stilouri, caiete, manuale, carnete de note, țară, țară vrem ostași și orele de religie. Eu nu-mi uitam în bănci decât eșarfele. Erau eșarfe satinate, bleumarin, pe care cineva ștampilase parcă-n roșu logo-ul unei ciocolate nemțești. Nu-mi plăceau, dar le-aveam de la mama, le tot aducea de la muncă. Eu le pierdeam, mă-ntristam, iar ea se chinuia să-mi aducă mereu altele. Uneori difereau culorile. Și tot așa până când într-una dintre zile am observat că femeia de serviciu le purta la gât. Nu am zis nimănui, nu am suflat o vorbă despre asta. Aflasem unde se duc eșarfele după ce nu mai sunt și asta era suficient pentru mine.

Rezolvare

Aveam inima cât un purice, dar m-am dus la ea după ore. M-am ridicat pe vârfuri și degetul meu i-a atins umărul. Așa-s eroii, înalți. “Asta e eșarfa mea.“ “De unde știi tu că e eșarfa ta? Poate e alta.” “Știu că e a mea, mi le aduce mama și le uit în bancă. După ce plecăm, faceți curat în bănci. Ați luat-o. ” “Ești nesimțită și prost-crescută, cum poți să dai vina așa pe mine? Ce dovezi ai?“Știu că e a mea, e la fel ca asta pe care o am de la mama de la muncă. O vreau înapoi.

 
Femeia de serviciu a fost primul om pe care l-am confruntat.

Nu am primit nicio eșarfă înapoi. În schimb m-a alergat cu mătura pe hol până când m-a scos din școală și din sperieți. Eșarfele mele nu au mai dispărut din bancă de-atunci. Nu de alta, ci fiindcă nu le-am mai uitat acolo. M-am specializat pe confruntări, cu toate că teama care le precede mă amețește și-acum.

Nu știu când anume am încetat să luptăm pentru lucrurile în care credem. Trageți voi concluziile, eu am tras ponoasele.

—-

 

She’d always felt that only children are capable of everything.” — Gabriel Garcí­a Márquez, Chronicle of a Death Foretold

Avioane

‘Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor’

 

Când trecea un avion pe deasupra casei în care am copilărit, casă care nu mai există decât în amintirile noastre colective, începeam să fredonez cântecelul acesta. Dar spre deosebire de ceilalți copii, eu nu-mi trimiteam cuvintele în sus ca pe niște baloane umplute cu heliu. Eu aveam destinatar.


Înainte să plece, Andreea m-a sărutat pe frunte. Uneori îi plăcea să-mi cuprindă fața cu palmele, de parcă aș fi fost o pisică mai mare. A făcut-o și acum. Ar fi vrut să-mi spună să fiu cuminte, dar știa că nu am urechi pentru așa ceva.

Observase participativ și neparticipativ felul în care confecționez boacăne. La 4 ani am sărit din balansoar pentru că celălalt copil, cu mult mai rotofei ca mine, nu voia să mă lase să mă dau jos. Am picat de parcă încercam să-i trag pământului un cot în gură, același cot al mâinii drepte acum îmi atingea urechea stânga. Am avut osul fracturat în 3 locuri și am stat cu mână pe după cap până când a venit Andreea să mă culeagă. S-a certat cu educatoarea care nu se sinchisise să-și stingă țigara nici atunci când copiii au venit să o cheme și m-a dus pe sus la spital, de parcă eram un porcușor de lapte pe o tavă de argint.

Când am țipat cât m-au ținut rărunchii mici un ‘tâmpituleeeeeeee!’ către doctor, tot ea a fost cea care, după scurtul moment de uimire, mi-a ținut partea. Cine naiba îi pune osul la loc pe viu unui copil de 4 ani?

Ai mei m-au lăsat acasă când au condus-o la aeroport. Nu fiindcă momentul m-ar fi traumatizat, ci fiindcă n-aveam loc în mașină. Mi-o amintesc pe Andreea în lift, cu o valijoară mică, gata să coboare de la etajul 7 pe un alt continent. M-am simțit ușurată, de-acum nu mai avea cine să mă articuleze, cine să mă alerge prin casă, cine să mă certe. De-atunci nu am mai cunoscut frica.

‘Nu te iau, că ești mic și te cheamă Polonic.’

Avioanele care treceau pe deasupra casei bunicii mă făceau să mă gândesc la ea. Și mă gândeam la ea des. Ce simțeam nu avea nume, nu avea concret. Locuia în pieptul meu un rozător mic, pe care îl trezeau toate nălucile albe de pe cer. În cele din urmă i-am pus și nume. Îl chema ‘Dor’. Furasem cuvântul de la mama, îl auzisem la ea, i-l dedicase Andreei, ea știa mereu mai multe ca mine, sigur așa se numea, asta aveam să-i spun și eu când mai vorbeam cu ea. Dar nu am mai făcut-o. Ce avea să-i spună un copil de 7 ani surorii ei cu 13 ani mai mare? Mai nimic. Acum că o rezolvasem p-asta cu dorul, la 12 ani îl îndesam în poezii proaste cu rimă-mperecheată.

Între timp, iată, am învățat să vorbesc limba oamenilor mari, uneori de lemn, alteori de metal, însă de cele mai multe ori de plastilină. Rândurile astea sunt scrisorile pe care nu ți le-am trimis niciodată, piesele de la Depeche și NIN pe care le știu de la tine, dar pe care nu le-am ascultat niciodată împreună, claxonul moștenit pe linie maternă, dar mai mult de la tine, telefoanele din timpul protestului la care nu ți-am răspuns crezând că ai să mă întrebi dacă am luat amenzi când de fapt voiai să pui aer pe foc.

Tu ai transformat un câine mic, roz, pufos, cu mănuși de box în tot ceea ce aveam nevoie să știu despre viață. Când oamenii nu spun lucruri, le fac. Mai ții minte că mi l-ai cumpărat din primul tău salariu de om mare? Eu da.

La mulți ani. Din partea mea și-a tuturor fraților mai mici din lume care încă nu au abolit diferențele de vârstă dintre ei și cei de dinaintea lor.
*cough*

les sisters

Leapșa pe revoltă

Românul băltește în fața ecranului. Ar vrea să schimbe canalul, dar morbidul îl atrage, așa că stă cu ochiul lipit de buletinul de știri, ca să mai înghită niște atrocități. După ceva vreme, începe să bombăne și să trăncănească în sufragerie, certându-se cu politicieni, cu cefe late, cu scumpiri și cu măriri de taxe. 

De unul singur, nemulțumit și pus pe harță cu un ecran. E supărat nevoie-mare, dar nu are de gând să facă nimic. Igrasia din bucătărie a cuprins, de fapt, toată România.
—-

Aveam 6 ani când am mers prima oară cu ai mei la vot. Știam că Iliescu, Ilievici, nea Caisă (și-i mai ziceau și Ceasu’ Rău, Scaraoțchi sau Comunistu’) era eroul negativ din povestea noastră, o poveste cu o familie care se încăpățâna să creadă în democrație. Ai mei votau cu Constantinescu – țin minte și-acum afișele alea electorale gândite de Zoe Petre, în care Bărbiță (cum a ajuns și el numit ulterior) își expunea triumfal profilul de A. I. Cuza. Mi se explicase de ce, iar perspectiva lor mi se părea cea corectă. La secția din școala 64, într-o seară friguroasă, un copil întreba oamenii mari dacă votează și ei cu schimbarea. Pe naiba schimbare.

Dezamăgită după încă 4 ani de nimic, mama a luat problema-n mâini. Situație-n care problema era ceva carte scoasă de nea Caisă. Înarmată cu ceaslovul, s-a dus peste Iliescu la o sesiune de autografe și i-a zis în față, zâmbind reținut, că e un comunist infect. Iliescu și-a adecvat privirea la situație. Ochii lui de talie mică au întâmpinat-o cu indulgență. Cu înțelegere. Cu seninătate ataraxică. Mi-l închipui și mă enervez. Cartea, cu un autograf generic (fiindcă nu-i așa, acest om mărinimos și-a văzut de ale lui și bașca, a mai și semnat exemplarul, cât să facă toți banii) a ajuns acasă. După aceea, Iliescu ne-a ținut de cald. Atunci când i-am aruncat cartea în sobă.

Așa am cunoscut revolta, forma perfecționată a dezamăgirii. Și nici că m-am mai clintit din starea asta de agregare spirituală. Am stat ca-naintea unui meci de box până la 18 ani. Încordată. Voiam să votez, să-mi exercit dreptul acesta fundamental – pe lângă preocupările neortodoxe ale oricărui teribilist de 18 ani. De parcă de mine depindea. De parcă.

Vreau și eu să pot vota cu niciunul. Vreau să ne permitem toți luxul de a refuza punguțele cu atenții. Vreau multe. Pentru asta, mă duc să votez și-acum. Îmi pun ștampila în frunte în Piața Universității, pe 25 mai. Înainte, trec și pe la secția de votare, să dau cu subsemnatul și pe-acolo. Tot pe mine am să mă votez.

Nemulțumiți, prin case, crâșme, grupuri de Facebook, pe stradă, prin fabrici, peste munți și mări și zări, de departe și de-aproape n-o să rezolvăm niciodată nimic. Avem un prim ministru care, vorbind despre Roșia Montană, a aruncat protestatarilor un scârbit: “Ați câștigat”. Așa cum îi spui unui copil de care n-ai timp că e gigea ce-a făcut el. Așa-s eu, un om simplu. Am nevoie doar de două cuvinte care dau în vileag profundul dezgust al alesului față de popor ca să ies în stradă. N-aș vrea să-l contrazic, aș vrea să câștigăm.

 
Mă simt de parcă aș trăi într-o țară care încearcă să mă avorteze. Sunt născută de 24 de ani. E cam târzior. De data asta facem invers. Vă avortez eu pe voi.

#grevăcetățenească

 

Anima

Când am întrebat-o de unde vin copiii, mama și-a mișcat buzele a dezaprobare. Aveam 4 ani, dar eram suficient de deșteaptă încât să știu că berzele nu prea își fac simțită prezența în București. Cealaltă variantă era aia cu varza – poate din cauza păpușilor ălora urâte. Dar nu, tătăroaica nu avea de gând să riște să nu mai mănânc niciodată în viața mea varză din cauza unei minciuni rostite când aveam 4 ani. De fapt, mama nu m-a mințit niciodată.

 

“Copiii sunt spațiul dintre femeie și bărbat, atunci când între ei nu mai există spațiu.”

 

N-am înțeles nimic, dar mi s-a părut că întrebarea “de ce?”, pe care o foloseam nediscriminatoriu pentru a-i băga pe cei mari în belele de retorică, nu își avea rostul. Mama vorbea mereu cu un eu mai mare decât cel pe care-l avea în față. Nu mi-a ascuns nimic din ce aveam să aflu mai încolo. A încercat, atunci când și-a primit diagnosticul, iar eu o așteptam pe o bancă, plânsă toată. M-a mințit, privindu-mă-n ochi. Sau poate n-a mințit, poate a crezut că va fi bine în final. Cândva, pe drum, știu că nu a mai crezut asta și atunci a început să joace în prima și ultima piesă de teatru, cu noi pe scenă, fără să ne dăm seama că didascaliile nu mai țineau cont de noi.

 

Mamă, când ești nefericită și nu faci nimic ca să schimbi asta ești mai rău decât un struț. E ca și când ți-ai băga capul în propriul cur. Sigur nu e nicio luminiță la capătul celălalt, pentru că e cel greșit.”

 

Îmi amintesc felul în care îi aluneca printre buze fumul de țigară când a zis asta. Ochii ei nemiloși, care s-au învolburat. Părea o discuție între doi războinici mai degrabă decât o discuție între o mamă și-un copil. Părea că a dat naștere principalei ei concluzii cu privire la viață. Aveam 16 ani. Aveam mai mult de atât.

 

Când îți iei inima în dinți nu mai poți să muști cu ei. 

Pulovăr

Era 2007 când am crezut că s-a dus Crăciunul cu tot ce a însemnat el. Afară ningea ca-n poveștile alea cu magie, în Bucureștii Noi lumea își ținea respirația ca să nu facă planeta să se miște într-o direcție greșită, iar eu căram cu mâinile goale, pe stradă, un brad mai mare decât mine, pentru care mă tocmisem în Piața 16 Februarie vreo 20 de minute. Nu mai voiam de fapt nimic din toate astea, erau de-ajuns luminile din noi. Doar că atunci când unii oameni pleacă de tot, le iau cu ei. A fost ultimul an în care am avut brad și ultimul Crăciun în care am avut familie. Am trăit în următorii ani pe bojbăite, detestând în secret sărbătorile de iarnă, sărbătorile în general și pe mine pentru cinismul care mi-a înlocuit energia care mă făcea să car brazi pe străzi din București.

[...]

Restul, în curând pe sub25.ro. Aici.

pulover_george rosu

Despre (click, click pe imagine):