Eroii Evoluției

Mi-amintesc și acum primul drum cu metroul, am plecat de-acasă, am coborât cu liftul cele 7 etaje, nu-mi plăcea deloc liftul, nu asculta de mine niciodată.  Am trecut de magazinul din colț, urma să fie o peripeție. PRIMUL MEU DRUM CU METROUL. Un fel de tramvai sau așa ziceau oamenii mari. Am mers câteva străzi până la Iancului, ea mă ținea de mână, eu îi priveam coroana de soare. Lumina i s-a prelins pe față până când am luat-o pe scările rulante, dinți de metal care ne coborau înăuntrul orașului. Am ajuns jos de tot, orașul avea două limbi, mama știa pe care trebuia să o luăm noi. Era cea care duce la Bucur Obor, asta e piața prin care se rătăcește tata în fiecare duminică.

 

Ne-am dat jos, mă rog, vorba vine, eram deja jos, mai jos de-atât nu fusesem încă niciodată, nu știam încă ce-i aia durere, nu pierdusem încă nimic. Ne-am oprit în fața danturii de metal care ne scotea din nou la lumină. M-am uitat la ea hotărâtă și i-am trântit un ‘Stai așa, că pot și singură’, iar ea știa ce urmează să fac. A adoptat observația neparticipativă, eu mi-am ridicat un picior în aer și l-am înfipt într-o treaptă rulantă, eram fericită nevoie mare, reușisem. Între timp mi-am amintit că am două picioare, trecuseră două trepte până atunci, arătam cam așa:

 

P

    _

        _

             P

 

Urma să cad. Eu știam asta, mama știa asta. Bărbatul care m-a luat la subraț ca pe un geamantan fără toartă ca să nu pic în freză știa și el asta. M-a abandonat în lumină și-a dispărut rapid, fără să ia cu el mulțumescul pe care i-l pregătisem, care a rămas la noi atunci și pe care îl port cu mine chiar și acum.

 

ilustrație de minunata Andreea Țimpea

ilustrație de minunata Andreea Țimpea

 

Text apărut în sapteseri.ro, unde și continuă.

În SapteSeri

 

331

Am văzut mai demult un înger, căzuse pe linia tramvaiului 24, cel care trece pe lângă statuia din Dămăroaia și ajunge în capăt, la biserică. L-am văzut ridicându-se din flacăra albastră a unui aparat de sudură atunci când un muncitor între două vârste repara șinele. Pe 24 nu-l vedeam mai niciodată, dar îl simțeam trecând. Se zguduiau pereții casei atunci când se târâia pe-acolo ca un bătrân din metal întors de la Piața Matache, obosit, cărând cu el câteva kilograme de oameni, niciodată prea mulți. Aveam impresia că universul și-a pus mintea cu noi, că nu voia să părăsim coconul sau coconetul, toate drumurile erau lungi și obositoare, toate așteptările ne înnebuneau.

Am crescut la Piatra Morii 8. Dacă ai să ajungi pe-acolo, ai s-o faci luând 331 de la Romană. Era o vreme în care din fotoliile aproape oranj ale autobuzului își revărsau umplutura sintetică ici și colo. Jucăria noastră preferată dura o stație, hai două. Toate drumurile ne păreau neînchipuit de lungi. Puteai să-ți desfășori toate amintirile acolo, să le-ntinzi, să le atingi și să le privești, cum faci cu rufele puse la uscat.  Făceai aproape o oră până în centru. În schimb, în Dămăroaia te nășteai liber: Bulevardul Gloriei, Neatârnării, Luptătorilor, Stindardului.

 

Restul se citește în ȘapteSeri. More to come.

Test

Enunțul problemei

În clasa I, unii copii se pierd la careu și ajung niște stafii pe holurile școlii generale, acest animal gigant cu mii de ochi și mii de uși și mii de plăci de marmură pe jos. Bântuie preț de câteva minute bune. Cine s-a pierdut vreodată știe că mă simțeam ca un șoarece de laborator testat prima oară pentru orientare în spațiu. “Cum se face? Toate ușile astea arată la fel, mari, cât niște dulapuri gigantice în care aș putea să mă ascund, dar m-ascund aici, pe hol. Nu-i nimeni. Nimeni.

 

Nu învățasem niciodată cum să intru pe o ușă care nu era a mea, dar eram gata s-o fac. Atunci a apărut de nu-știu-unde, cu mătura-n mână, gata să curețe holul de gunoaie și copii rătăciți. M-a dus de mână până în sala în care trebuia să-mi petrec următorii 4 ani. Am aruncat atunci garoafa pe care mi-o dăduseră ai mei la gunoi, nu-mi adusese niciun noroc. Dintre toate florile pământului, oamenii mari se gândiseră că garoafa e cea mai potrivită primei zile de școală. Bunică-mea abolise de mult aceste flori, pe care nu le-ar fi luat nici în ruptul capului pe arca lui Noe, pe care nu le luase nici în arca ei, o grădină imensă locuită de toate florile pe care le strânsese în ultimii 50 de ani.

Femeia de serviciu a fost primul meu erou.

În clasa a II-a, copiii pierd lucruri. În bănci rămân stilouri, caiete, manuale, carnete de note, țară, țară vrem ostași și orele de religie. Eu nu-mi uitam în bănci decât eșarfele. Erau eșarfe satinate, bleumarin, pe care cineva ștampilase parcă-n roșu logo-ul unei ciocolate nemțești. Nu-mi plăceau, dar le-aveam de la mama, le tot aducea de la muncă. Eu le pierdeam, mă-ntristam, iar ea se chinuia să-mi aducă mereu altele. Uneori difereau culorile. Și tot așa până când într-una dintre zile am observat că femeia de serviciu le purta la gât. Nu am zis nimănui, nu am suflat o vorbă despre asta. Aflasem unde se duc eșarfele după ce nu mai sunt și asta era suficient pentru mine.

Rezolvare

Aveam inima cât un purice, dar m-am dus la ea după ore. M-am ridicat pe vârfuri și degetul meu i-a atins umărul. Așa-s eroii, înalți. “Asta e eșarfa mea.“ “De unde știi tu că e eșarfa ta? Poate e alta.” “Știu că e a mea, mi le aduce mama și le uit în bancă. După ce plecăm, faceți curat în bănci. Ați luat-o. ” “Ești nesimțită și prost-crescută, cum poți să dai vina așa pe mine? Ce dovezi ai?“Știu că e a mea, e la fel ca asta pe care o am de la mama de la muncă. O vreau înapoi.

 
Femeia de serviciu a fost primul om pe care l-am confruntat.

Nu am primit nicio eșarfă înapoi. În schimb m-a alergat cu mătura pe hol până când m-a scos din școală și din sperieți. Eșarfele mele nu au mai dispărut din bancă de-atunci. Nu de alta, ci fiindcă nu le-am mai uitat acolo. M-am specializat pe confruntări, cu toate că teama care le precede mă amețește și-acum.

Nu știu când anume am încetat să luptăm pentru lucrurile în care credem. Trageți voi concluziile, eu am tras ponoasele.

—-

 

She’d always felt that only children are capable of everything.” — Gabriel Garcí­a Márquez, Chronicle of a Death Foretold

Avioane

‘Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor’

 

Când trecea un avion pe deasupra casei în care am copilărit, casă care nu mai există decât în amintirile noastre colective, începeam să fredonez cântecelul acesta. Dar spre deosebire de ceilalți copii, eu nu-mi trimiteam cuvintele în sus ca pe niște baloane umplute cu heliu. Eu aveam destinatar.


Înainte să plece, Andreea m-a sărutat pe frunte. Uneori îi plăcea să-mi cuprindă fața cu palmele, de parcă aș fi fost o pisică mai mare. A făcut-o și acum. Ar fi vrut să-mi spună să fiu cuminte, dar știa că nu am urechi pentru așa ceva.

Observase participativ și neparticipativ felul în care confecționez boacăne. La 4 ani am sărit din balansoar pentru că celălalt copil, cu mult mai rotofei ca mine, nu voia să mă lase să mă dau jos. Am picat de parcă încercam să-i trag pământului un cot în gură, același cot al mâinii drepte acum îmi atingea urechea stânga. Am avut osul fracturat în 3 locuri și am stat cu mână pe după cap până când a venit Andreea să mă culeagă. S-a certat cu educatoarea care nu se sinchisise să-și stingă țigara nici atunci când copiii au venit să o cheme și m-a dus pe sus la spital, de parcă eram un porcușor de lapte pe o tavă de argint.

Când am țipat cât m-au ținut rărunchii mici un ‘tâmpituleeeeeeee!’ către doctor, tot ea a fost cea care, după scurtul moment de uimire, mi-a ținut partea. Cine naiba îi pune osul la loc pe viu unui copil de 4 ani?

Ai mei m-au lăsat acasă când au condus-o la aeroport. Nu fiindcă momentul m-ar fi traumatizat, ci fiindcă n-aveam loc în mașină. Mi-o amintesc pe Andreea în lift, cu o valijoară mică, gata să coboare de la etajul 7 pe un alt continent. M-am simțit ușurată, de-acum nu mai avea cine să mă articuleze, cine să mă alerge prin casă, cine să mă certe. De-atunci nu am mai cunoscut frica.

‘Nu te iau, că ești mic și te cheamă Polonic.’

Avioanele care treceau pe deasupra casei bunicii mă făceau să mă gândesc la ea. Și mă gândeam la ea des. Ce simțeam nu avea nume, nu avea concret. Locuia în pieptul meu un rozător mic, pe care îl trezeau toate nălucile albe de pe cer. În cele din urmă i-am pus și nume. Îl chema ‘Dor’. Furasem cuvântul de la mama, îl auzisem la ea, i-l dedicase Andreei, ea știa mereu mai multe ca mine, sigur așa se numea, asta aveam să-i spun și eu când mai vorbeam cu ea. Dar nu am mai făcut-o. Ce avea să-i spună un copil de 7 ani surorii ei cu 13 ani mai mare? Mai nimic. Acum că o rezolvasem p-asta cu dorul, la 12 ani îl îndesam în poezii proaste cu rimă-mperecheată.

Între timp, iată, am învățat să vorbesc limba oamenilor mari, uneori de lemn, alteori de metal, însă de cele mai multe ori de plastilină. Rândurile astea sunt scrisorile pe care nu ți le-am trimis niciodată, piesele de la Depeche și NIN pe care le știu de la tine, dar pe care nu le-am ascultat niciodată împreună, claxonul moștenit pe linie maternă, dar mai mult de la tine, telefoanele din timpul protestului la care nu ți-am răspuns crezând că ai să mă întrebi dacă am luat amenzi când de fapt voiai să pui aer pe foc.

Tu ai transformat un câine mic, roz, pufos, cu mănuși de box în tot ceea ce aveam nevoie să știu despre viață. Când oamenii nu spun lucruri, le fac. Mai ții minte că mi l-ai cumpărat din primul tău salariu de om mare? Eu da.

La mulți ani. Din partea mea și-a tuturor fraților mai mici din lume care încă nu au abolit diferențele de vârstă dintre ei și cei de dinaintea lor.
*cough*

les sisters

Leapșa pe revoltă

Românul băltește în fața ecranului. Ar vrea să schimbe canalul, dar morbidul îl atrage, așa că stă cu ochiul lipit de buletinul de știri, ca să mai înghită niște atrocități. După ceva vreme, începe să bombăne și să trăncănească în sufragerie, certându-se cu politicieni, cu cefe late, cu scumpiri și cu măriri de taxe. 

De unul singur, nemulțumit și pus pe harță cu un ecran. E supărat nevoie-mare, dar nu are de gând să facă nimic. Igrasia din bucătărie a cuprins, de fapt, toată România.
—-

Aveam 6 ani când am mers prima oară cu ai mei la vot. Știam că Iliescu, Ilievici, nea Caisă (și-i mai ziceau și Ceasu’ Rău, Scaraoțchi sau Comunistu’) era eroul negativ din povestea noastră, o poveste cu o familie care se încăpățâna să creadă în democrație. Ai mei votau cu Constantinescu – țin minte și-acum afișele alea electorale gândite de Zoe Petre, în care Bărbiță (cum a ajuns și el numit ulterior) își expunea triumfal profilul de A. I. Cuza. Mi se explicase de ce, iar perspectiva lor mi se părea cea corectă. La secția din școala 64, într-o seară friguroasă, un copil întreba oamenii mari dacă votează și ei cu schimbarea. Pe naiba schimbare.

Dezamăgită după încă 4 ani de nimic, mama a luat problema-n mâini. Situație-n care problema era ceva carte scoasă de nea Caisă. Înarmată cu ceaslovul, s-a dus peste Iliescu la o sesiune de autografe și i-a zis în față, zâmbind reținut, că e un comunist infect. Iliescu și-a adecvat privirea la situație. Ochii lui de talie mică au întâmpinat-o cu indulgență. Cu înțelegere. Cu seninătate ataraxică. Mi-l închipui și mă enervez. Cartea, cu un autograf generic (fiindcă nu-i așa, acest om mărinimos și-a văzut de ale lui și bașca, a mai și semnat exemplarul, cât să facă toți banii) a ajuns acasă. După aceea, Iliescu ne-a ținut de cald. Atunci când i-am aruncat cartea în sobă.

Așa am cunoscut revolta, forma perfecționată a dezamăgirii. Și nici că m-am mai clintit din starea asta de agregare spirituală. Am stat ca-naintea unui meci de box până la 18 ani. Încordată. Voiam să votez, să-mi exercit dreptul acesta fundamental – pe lângă preocupările neortodoxe ale oricărui teribilist de 18 ani. De parcă de mine depindea. De parcă.

Vreau și eu să pot vota cu niciunul. Vreau să ne permitem toți luxul de a refuza punguțele cu atenții. Vreau multe. Pentru asta, mă duc să votez și-acum. Îmi pun ștampila în frunte în Piața Universității, pe 25 mai. Înainte, trec și pe la secția de votare, să dau cu subsemnatul și pe-acolo. Tot pe mine am să mă votez.

Nemulțumiți, prin case, crâșme, grupuri de Facebook, pe stradă, prin fabrici, peste munți și mări și zări, de departe și de-aproape n-o să rezolvăm niciodată nimic. Avem un prim ministru care, vorbind despre Roșia Montană, a aruncat protestatarilor un scârbit: “Ați câștigat”. Așa cum îi spui unui copil de care n-ai timp că e gigea ce-a făcut el. Așa-s eu, un om simplu. Am nevoie doar de două cuvinte care dau în vileag profundul dezgust al alesului față de popor ca să ies în stradă. N-aș vrea să-l contrazic, aș vrea să câștigăm.

 
Mă simt de parcă aș trăi într-o țară care încearcă să mă avorteze. Sunt născută de 24 de ani. E cam târzior. De data asta facem invers. Vă avortez eu pe voi.

#grevăcetățenească

 

Anima

Când am întrebat-o de unde vin copiii, mama și-a mișcat buzele a dezaprobare. Aveam 4 ani, dar eram suficient de deșteaptă încât să știu că berzele nu prea își fac simțită prezența în București. Cealaltă variantă era aia cu varza – poate din cauza păpușilor ălora urâte. Dar nu, tătăroaica nu avea de gând să riște să nu mai mănânc niciodată în viața mea varză din cauza unei minciuni rostite când aveam 4 ani. De fapt, mama nu m-a mințit niciodată.

 

“Copiii sunt spațiul dintre femeie și bărbat, atunci când între ei nu mai există spațiu.”

 

N-am înțeles nimic, dar mi s-a părut că întrebarea “de ce?”, pe care o foloseam nediscriminatoriu pentru a-i băga pe cei mari în belele de retorică, nu își avea rostul. Mama vorbea mereu cu un eu mai mare decât cel pe care-l avea în față. Nu mi-a ascuns nimic din ce aveam să aflu mai încolo. A încercat, atunci când și-a primit diagnosticul, iar eu o așteptam pe o bancă, plânsă toată. M-a mințit, privindu-mă-n ochi. Sau poate n-a mințit, poate a crezut că va fi bine în final. Cândva, pe drum, știu că nu a mai crezut asta și atunci a început să joace în prima și ultima piesă de teatru, cu noi pe scenă, fără să ne dăm seama că didascaliile nu mai țineau cont de noi.

 

Mamă, când ești nefericită și nu faci nimic ca să schimbi asta ești mai rău decât un struț. E ca și când ți-ai băga capul în propriul cur. Sigur nu e nicio luminiță la capătul celălalt, pentru că e cel greșit.”

 

Îmi amintesc felul în care îi aluneca printre buze fumul de țigară când a zis asta. Ochii ei nemiloși, care s-au învolburat. Părea o discuție între doi războinici mai degrabă decât o discuție între o mamă și-un copil. Părea că a dat naștere principalei ei concluzii cu privire la viață. Aveam 16 ani. Aveam mai mult de atât.

 

Când îți iei inima în dinți nu mai poți să muști cu ei. 

Pulovăr

Era 2007 când am crezut că s-a dus Crăciunul cu tot ce a însemnat el. Afară ningea ca-n poveștile alea cu magie, în Bucureștii Noi lumea își ținea respirația ca să nu facă planeta să se miște într-o direcție greșită, iar eu căram cu mâinile goale, pe stradă, un brad mai mare decât mine, pentru care mă tocmisem în Piața 16 Februarie vreo 20 de minute. Nu mai voiam de fapt nimic din toate astea, erau de-ajuns luminile din noi. Doar că atunci când unii oameni pleacă de tot, le iau cu ei. A fost ultimul an în care am avut brad și ultimul Crăciun în care am avut familie. Am trăit în următorii ani pe bojbăite, detestând în secret sărbătorile de iarnă, sărbătorile în general și pe mine pentru cinismul care mi-a înlocuit energia care mă făcea să car brazi pe străzi din București.

[...]

Restul, în curând pe sub25.ro. Aici.

pulover_george rosu

Despre (click, click pe imagine):

 

(de fapt) eu sunt Laura

** Dreptul la replică-n rime. A se citi înainte poezia lui Iv, despre Laure.

 

Omonim-anonim

 

Hei Iv,

Aici Laura, ediția princeps.

Fata despre care-ai scris.

M-ai chemat, am și venit,

Cred că te-ai îndrăgostit.

 

Tre să știi nițel mai multe,

Mici și vagi, chiar mai mărunte.

Beau cafeaua, sunt erou,

Și-aș fugi într-un tablou.

 

În schimb

Cobor

La metrou.

 

Țaca-paca-trosc pe șine,

Oameni goi în espadrile,

Dus-întors și ritm prea lent,

Sânge clocotind imberb.

 

Ziua depanez cuvinte,

Serile-s de luare-aminte,

Îl păstrez pe vino-ncoace

Dar e doar o carapace.

 

Bine-mi faci

și bine-ți

face.

 

O să-mi zici în șoaptă

La Sfântul Așteaptă:

Ploaie, zăpadă sau fie ce-o fi

Dacă n-ai fi, tot te-aș povesti.

 

Subtilizez priviri, deochiuri multe

Prin breton am catapulte

Te săgetez ca să visezi

Că ploaia ne prinde treji.

 

Miez de noapte

Miez

și crez.

 

Vise-ntruna, ca nebuna,

Realitatea-mi prinde urma,

Haos, Chrome și nebunie,

Cred că-mi trebe-mpărăție.

 

****

Asta-s eu pe lung, în rime,

Una dintre Omonime.

 

Iată, mi-am luat inima-n dinți și-am răspuns. Mi-am amintit cu ocazia asta că poezia este o meserie care se fură. Ce-i mai sus e după ureche, din rime care s-au lipit de mine (sic!).

Later edit: Astăzi Transp mi-a lăsat în inbox asta:

laura2

Cum să scapi de frică #rosiamontana

 În ultimele zile

Departe de mine gândul că ce se-ntâmplă este numai despre Roșia Montană sau că trezirea colectivă se oprește aici. Mulți au nevoie să audă asta. Dar înainte să pleci într-o campanie de proporții, căreia îi zăresc ca un voyeur contururile încă de pe acum, ai nevoie de o primă victorie. Aleg să numesc ce se întâmplă trezire pentru că sunt mulți care au încă degetul pe snooze.

Mărșăluim pe străzi și facem cu mâna oamenilor de la balcoane, parcă luându-ne adio de la un sistem de care ne-am săturat și pe care îl expediem acolo unde și-a înțărcat dracul copiii. Suntem subiectul tuturor, de la cinici la amatori de comploturi dubioase. Nu și al televiziunilor. Încet, încet, ne ridicăm la suprafață ca un caimac de nemulțumire. Caimacul nu place tuturor. Nici noi nu plăcem tuturor. E în regulă. Pentru că știu foarte bine ce simt.

Săptămâna trecută, la marș, inima mea s-a transformat într-o parte a unei ființe noi, făcută din oameni. Și parte fiind din această omidă fenomenală și imensă, care-și ținea ritmul cu un pet, am văzut Pantelimonul. Am copilărit acolo. Acolo este parcul primei cicatrici, cofetăria cu amandine însiropate căreia îi călcam pragul o dată pe lună și librăria din care cumpăram caiete românești. Acolo am început să fiu, iar acum totul era altfel. Schimbările mi-au sărit în ochi și apoi s-au transformat în lacrimi de nervi.

M-am simțit neputincioasă, ca un copil mic care nu înțelege de ce ăia mari nu mai rezonează cu jocul lui și-l iau și peste picior. Noi încă nu le sărim în ochi demnitarilor. 20.000 de oameni sunt trecuți cu vederea de politicieni care construiesc butaforii complicate cu mineri. De ce nu suntem mai mulți? Cinismul este o mantie care te face invizibil. Sunt mulți oameni invizibili care ies și ei cu noi. Dar la ce folos?

Și asta mă face să mă gândesc la prestigiosul “Nu o să se schimbe nimic.” Suntem o națiune care se ascunde după aceste cuvinte. Oare cât de încăpător e în spatele lor? Stăm confortabil acolo sau trebuie să ne mai înghesuim un pic? Nu vreau să mai dau peste alăturarea asta de cuvinte niciodată, de acum și până când o să mă găsiți pe fundul unui cimitir care poate fi mutat de colo-colo.

Cu ce am rămas zilele astea?

Am constatat că politica românească e un terci. Nu contează dacă ești de dreapta sau de stângă, s-a terfelit orice concept referitor la treaba asta, s-au alăturat doctrine diametral opuse și s-au corcit până m-au adus pe mine, altminteri pasivă la politic, în pragul exasperării. Nu sunt anarhistă. Ca să aplici anarhia trebuie să fii o națiune deșteaptă. Să înțelegi ce e egalitatea, să nu abuzezi. În stradă de-abia am dibuit că toți suntem egali. Acolo nu e ca-n politică. Nu e ca-n Orwell, cum că unii dintre noi suntem mai egali decât ceilalți. Asfaltul nu ne ia de proști, politicienii da. Politicienii noștri sunt aproape cu toții o apă și-un pământ. Și-n curând și-o cianură.

Când aveam 6 ani și sora mea a plecat din România, eu nu am înțeles de ce a făcut-o. Când am mai crescut și am întrebat-o, mi-a zis că a plecat fiindcă România nu i-a dat nimic. După ce n-a mai fost mama, a zis că nu mai are de ce să vină deloc pe aici. Eu sunt pe partea cealaltă a baricadei. M-arunc în partea de tătari stabiliți în România a familiei. Îmi închipui că au bătut ani întregi lumea până când au năvălit aici și au rămas trăsniți de frumusețile Dobrogei. Aici e acasă și nu vreau să facă nimeni dezordine. Îmi pot iubi țara și pot ieși în stradă și fără să fiu plătită. Dar pentru alții e mai ușor să arunce cuvintele astea și să facă stânga-mprejur.

Și concluzia.

Mi-e și mie teamă, evident. Mi-e teamă că am pus atât de mult suflet într-un protest pe care nu-l controlez nicicum. Mă înspăimântă că o să mă trezesc într-o dimineață și că oamenii ăștia care cred că nimic nu o să se schimbe vor câștiga. Fără să știe, au dat pe față încă un front pe care protestatarii trebuie să lupte. Apoi mă liniștesc. Fiindcă în fața ProTV-ului, tata, bărbat de 62 de ani, m-a privit în ochi și mi-a zis: “Voi sunteți televiziunea. Voi.” Eu și oamenii pe care-i văd pe stradă duminică târziu. Și adormiți luni dimineața prin metrou.

 E mai bine să trăim nemulțumiți până la adânci bătrâneți, decât fericiți până la adânci bătrâneți. Nemulțumirea schimbă. 

Aviație la joasă înălțime #unitisalvam #rosiamontana

Tata pleca la băi când l-am sunat să-i zic să vină cu mine la proteste. M-a întrebat dacă vorbesc despre protestele pentru Roșia și eu i-am zis că da.

” – Foarte bine că ieși, tată. Și noi le-am avut pe-alea noastre. Aș veni, dar plec la băi.”
” – Fie, te iert, i-am zis pe-un ton mustrător. Ai vreun sfat pentru o tânără protestatară?”
” – Dacă se trage, aruncă-te pe jos. Aviație la joasă-nălțime.”

 

Am scăpat un chițăit rânjit și mi-am amintit că-n familia mea, iubirea a venit mereu îmbrăcată cu haine foarte ciudate sau ponosite. Uneori a venit și-n armură. Stăteam încordați, o formațiune indestructibilă de luptători cu sistemul. Mama s-a judecat pentru o casă naționalizată mai bine de 10 ani – un exemplu din multele. Eu, care mă certam prin școala generală 64 cu femeile de serviciu care păstrau eșarfele de la Stollwerck, ciocolată importată de firma la care lucra mama, pe care le uitam în bancă. Erau lupte mici (ale mele), dar erau.

Acum lupta nu mai e nici mică și nu mai e doar a mea. Suntem de 15 zile în stradă. Este cel mai lung priveghi din câte au existat vreodată. Sau poate cel mai lung travaliu. Cred că-i travaliu, totuși. Tot protestul este pentru. Nu împotrivă. Știu, ne supărăm. Le vrem capetele. Dar ieșim pentru că viitorul ar putea să arate mai bine decât se întrevede acum și pentru că stimabilii guvernanți sunt niște fățarnici fără pereche.


Așa că am întreprins eu un exercițiu de sinceritate.


Dragă domnule prim-sinistru,

Am înțeles că veniți să vorbiți cu protestatarii din Piața Universității. Ieri am fost 20.000, dar dumneavoastră aveați de eliberat ortaci din mine subterane – poate erau și ei ironici, ca noi, hipsterii, că doar exploatarea e la suprafață. Ca și poziția dumneavoastră împăciuitoare. V-ați dus acolo, îmbrăcat la 4 ace miniere, branduit cu logo de corporație, afișând aceeași mutră care exprimă mai puțin decât un steag nearborat. Dacă erați aici, ar fi exprimat frică. V-ar fi tremurat salopeta. Dar n-ați fost. Școlit bine, v-ați dus să militați pentru locuri de muncă și familii reunite cu tații care mai aveau un pic și făceau aprindere la plămâni. Nouă ni s-au aprins plămânii aici, de la țipat. Ce voiam să vă zic este că nu am ce discuta cu dumneavoastră. Pentru că mama mi-a zis să nu vorbesc cu străinii. Iar schimbarea bruscă de opinii pe care ați avut-o săptămâna trecută mă face să fiu sigură că nu vă cunosc, că nu v-am cunoscut niciodată și că am făcut bine că nu m-am sinchisit să fac asta vreodată.

 

O să folosim tot ceea ce spuneți, tot ceea ce faceți.  Și până acum, nu faceți nimic bine. Pentru că nu ne vreți binele. Vom continua să ieșim în stradă. Asfaltul ăsta este vocea noastră, a tuturor. Pet-uri de plastic, fiindcă voi sunteți de plastic.

Suntem cea mai mare formație care a bătut vreodată străzile capitalei acesteia.  Acum sunteți pe teritoriul nostru. Fără să știți, sau alegând să nu știți – ceea ce e mai grav, am eliberat toate bulevardele pe care am defilat cu steaguri și peturi. Vedeți voi, n-avem nevoie de nimic mai mult de-atât. Oamenii ne-au văzut, iar noi n-avem de gând să ne facem nevăzuți.

Ad-urile de Youtube și de Facebook n-o să vă ajute cu nimic. Internetul e al nostru. Strada la fel. Sufletul, tot aici. Nu vă rămâne nimic.