Motto: ”Când începe viața?” – Janie, pe vremea când ne dădeam amândouă pe weblog.
Originară fiind din urbea primordială a României, adică București, nu am fost niciodată nevoită să mă mut foarte des. Totuși, prin comparație cu alți cunoscuți care stau acolo de când se știu, parcursul meu a fost: Iancului- Dămăroaia- Bucureștii Noi. Asta fiindcă idealul de o viață al alor mei a fost să ajungă să locuiască la curte. Și le-a și reușit, după îndelungi campanii legale cu naționalizări, draci, laci. Soră-mea a scăpat ușor, că era deja pe alte guri de plai & rai. Eu am fost mereu o victimă colaterală. Am plâns așa cum ar plânge un răsad de roșii dacă ar putea, atunci când îl dezrădăcinezi. Crescusem printre blocuri și aia era tot ce știam. Și-mi plăcea. Mergeam la curte vara. Atunci mă plantau ai mei în gradina bunicii mele. Dar în loc să le cresc ca o magnolie sau un salcâm, le creșteam ca o margaretă inadaptată. Discrepanța mama-bunică era foarte mare. Să explic: mama mă lasa la joacă până când se-ntuneca. Asta însemna câteva ore de alergat turbat prin șanturi, canale, leapșa pe coco, sesiuni de cățarat copaci și multe altele. Cu alte cuvinte, până la proba contrarie, conta pe bobul de creier dezvoltat de mine până la acel moment. Bunică-mea considera că eu sunt fetița-sticlă și mă credita cu un fel de retard mintal, ținându-mă închisă în curte, singură, pe motiv că e posibil să mă calce mașinile. Care, fie vorba între noi, nu erau foarte multe la vremea respectivă.
Am plecat din Iancului și-am ajuns în cosmos cu ce voiam să zic. Acum vreo 2 săptămâni viața a făcut ce-a făcut și eu m-am mutat din acasă într-o altă casă. Ca să scurtez: s-a spart gașca. Așa că a trebuit să iau tot ce am strâns în viața asta, de la haine, la ursuleți de pluș, la fotografii (pe care le-am scăpat și-au ajuns sa locuiască în casa liftului și nu știu cum să le recuperez), boxe, gadgeței, colecția de blobi din ouă Kinder (am salvat doar doi, mbu). Aș fi putut la fel de bine să renunț la majoritatea chestiilor pe care le-am cărat până aici, abuzând de bunăvoința și răbdarea dragilor mei prieteni. Știu la fel de bine că suntem tapetați și încrustați cu amintiri, dar nu am putut să las nimic în urmă. Din zgârcenie, recunosc. Sunt amintirile mele și toate au povești și eu știu poveștile alea și uneori le uit și am nevoie de toate chestiile astea ca să-mi reamintească cine sunt și de unde vin și pe unde am trecut în răstimpul ăsta. Chiar dacă asta mă face să fiu hoarder – iată o explicație de bun simț: ei nu colecționează obiecte inutile, ci povești.
De când Janie s-a întrebat când începe viața mă bântuie și pe mine axioma asta. Am crezut că începe după bacalaureat. Apoi am crezut că-ncepe cu facultatea, apoi cu slujba. Apoi s-a întâmplat mutatul și părăsirea definitivă a marsupiului. Și cumva, încă mă simt de parcă nu a apăsat nimeni pe tragaci. Așa că vă rog să-mi spuneți și mie dacă vă dumiriți voi înainte. Nu că aș face ceva în sensul ăsta. Ar fi cu o întrebare mai puțin în supa mea de gânduri.
Momentan aștept să nu mă mai simt ca într-o cameră de hotel populată de amintirile mele.
{ 8 comments }
