Anima

Când am întrebat-o de unde vin copiii, mama și-a mișcat buzele a dezaprobare. Aveam 4 ani, dar eram suficient de deșteaptă încât să știu că berzele nu prea își fac simțită prezența în București. Cealaltă variantă era aia cu varza – poate din cauza păpușilor ălora urâte. Dar nu, tătăroaica nu avea de gând să riște să nu mai mănânc niciodată în viața mea varză din cauza unei minciuni rostite când aveam 4 ani. De fapt, mama nu m-a mințit niciodată.

 

“Copiii sunt spațiul dintre femeie și bărbat, atunci când între ei nu mai există spațiu.”

 

N-am înțeles nimic, dar mi s-a părut că întrebarea “de ce?”, pe care o foloseam nediscriminatoriu pentru a-i băga pe cei mari în belele de retorică, nu își avea rostul. Mama vorbea mereu cu un eu mai mare decât cel pe care-l avea în față. Nu mi-a ascuns nimic din ce aveam să aflu mai încolo. A încercat, atunci când și-a primit diagnosticul, iar eu o așteptam pe o bancă, plânsă toată. M-a mințit, privindu-mă-n ochi. Sau poate n-a mințit, poate a crezut că va fi bine în final. Cândva, pe drum, știu că nu a mai crezut asta și atunci a început să joace în prima și ultima piesă de teatru, cu noi pe scenă, fără să ne dăm seama că didascaliile nu mai țineau cont de noi.

 

Mamă, când ești nefericită și nu faci nimic ca să schimbi asta ești mai rău decât un struț. E ca și când ți-ai băga capul în propriul cur. Sigur nu e nicio luminiță la capătul celălalt, pentru că e cel greșit.”

 

Îmi amintesc felul în care îi aluneca printre buze fumul de țigară când a zis asta. Ochii ei nemiloși, care s-au învolburat. Părea o discuție între doi războinici mai degrabă decât o discuție între o mamă și-un copil. Părea că a dat naștere principalei ei concluzii cu privire la viață. Aveam 16 ani. Aveam mai mult de atât.

 

Când îți iei inima în dinți nu mai poți să muști cu ei. 

Pulovăr

Era 2007 când am crezut că s-a dus Crăciunul cu tot ce a însemnat el. Afară ningea ca-n poveștile alea cu magie, în Bucureștii Noi lumea își ținea respirația ca să nu facă planeta să se miște într-o direcție greșită, iar eu căram cu mâinile goale, pe stradă, un brad mai mare decât mine, pentru care mă tocmisem în Piața 16 Februarie vreo 20 de minute. Nu mai voiam de fapt nimic din toate astea, erau de-ajuns luminile din noi. Doar că atunci când unii oameni pleacă de tot, le iau cu ei. A fost ultimul an în care am avut brad și ultimul Crăciun în care am avut familie. Am trăit în următorii ani pe bojbăite, detestând în secret sărbătorile de iarnă, sărbătorile în general și pe mine pentru cinismul care mi-a înlocuit energia care mă făcea să car brazi pe străzi din București.

[...]

Restul, în curând pe sub25.ro. Aici.

pulover_george rosu

Despre (click, click pe imagine):

 

(de fapt) eu sunt Laura

** Dreptul la replică-n rime. A se citi înainte poezia lui Iv, despre Laure.

 

Omonim-anonim

 

Hei Iv,

Aici Laura, ediția princeps.

Fata despre care-ai scris.

M-ai chemat, am și venit,

Cred că te-ai îndrăgostit.

 

Tre să știi nițel mai multe,

Mici și vagi, chiar mai mărunte.

Beau cafeaua, sunt erou,

Și-aș fugi într-un tablou.

 

În schimb

Cobor

La metrou.

 

Țaca-paca-trosc pe șine,

Oameni goi în espadrile,

Dus-întors și ritm prea lent,

Sânge clocotind imberb.

 

Ziua depanez cuvinte,

Serile-s de luare-aminte,

Îl păstrez pe vino-ncoace

Dar e doar o carapace.

 

Bine-mi faci

și bine-ți

face.

 

O să-mi zici în șoaptă

La Sfântul Așteaptă:

Ploaie, zăpadă sau fie ce-o fi

Dacă n-ai fi, tot te-aș povesti.

 

Subtilizez priviri, deochiuri multe

Prin breton am catapulte

Te săgetez ca să visezi

Că ploaia ne prinde treji.

 

Miez de noapte

Miez

și crez.

 

Vise-ntruna, ca nebuna,

Realitatea-mi prinde urma,

Haos, Chrome și nebunie,

Cred că-mi trebe-mpărăție.

 

****

Asta-s eu pe lung, în rime,

Una dintre Omonime.

 

Iată, mi-am luat inima-n dinți și-am răspuns. Mi-am amintit cu ocazia asta că poezia este o meserie care se fură. Ce-i mai sus e după ureche, din rime care s-au lipit de mine (sic!).

Later edit: Astăzi Transp mi-a lăsat în inbox asta:

laura2

Cum să scapi de frică #rosiamontana

 În ultimele zile

Departe de mine gândul că ce se-ntâmplă este numai despre Roșia Montană sau că trezirea colectivă se oprește aici. Mulți au nevoie să audă asta. Dar înainte să pleci într-o campanie de proporții, căreia îi zăresc ca un voyeur contururile încă de pe acum, ai nevoie de o primă victorie. Aleg să numesc ce se întâmplă trezire pentru că sunt mulți care au încă degetul pe snooze.

Mărșăluim pe străzi și facem cu mâna oamenilor de la balcoane, parcă luându-ne adio de la un sistem de care ne-am săturat și pe care îl expediem acolo unde și-a înțărcat dracul copiii. Suntem subiectul tuturor, de la cinici la amatori de comploturi dubioase. Nu și al televiziunilor. Încet, încet, ne ridicăm la suprafață ca un caimac de nemulțumire. Caimacul nu place tuturor. Nici noi nu plăcem tuturor. E în regulă. Pentru că știu foarte bine ce simt.

Săptămâna trecută, la marș, inima mea s-a transformat într-o parte a unei ființe noi, făcută din oameni. Și parte fiind din această omidă fenomenală și imensă, care-și ținea ritmul cu un pet, am văzut Pantelimonul. Am copilărit acolo. Acolo este parcul primei cicatrici, cofetăria cu amandine însiropate căreia îi călcam pragul o dată pe lună și librăria din care cumpăram caiete românești. Acolo am început să fiu, iar acum totul era altfel. Schimbările mi-au sărit în ochi și apoi s-au transformat în lacrimi de nervi.

M-am simțit neputincioasă, ca un copil mic care nu înțelege de ce ăia mari nu mai rezonează cu jocul lui și-l iau și peste picior. Noi încă nu le sărim în ochi demnitarilor. 20.000 de oameni sunt trecuți cu vederea de politicieni care construiesc butaforii complicate cu mineri. De ce nu suntem mai mulți? Cinismul este o mantie care te face invizibil. Sunt mulți oameni invizibili care ies și ei cu noi. Dar la ce folos?

Și asta mă face să mă gândesc la prestigiosul “Nu o să se schimbe nimic.” Suntem o națiune care se ascunde după aceste cuvinte. Oare cât de încăpător e în spatele lor? Stăm confortabil acolo sau trebuie să ne mai înghesuim un pic? Nu vreau să mai dau peste alăturarea asta de cuvinte niciodată, de acum și până când o să mă găsiți pe fundul unui cimitir care poate fi mutat de colo-colo.

Cu ce am rămas zilele astea?

Am constatat că politica românească e un terci. Nu contează dacă ești de dreapta sau de stângă, s-a terfelit orice concept referitor la treaba asta, s-au alăturat doctrine diametral opuse și s-au corcit până m-au adus pe mine, altminteri pasivă la politic, în pragul exasperării. Nu sunt anarhistă. Ca să aplici anarhia trebuie să fii o națiune deșteaptă. Să înțelegi ce e egalitatea, să nu abuzezi. În stradă de-abia am dibuit că toți suntem egali. Acolo nu e ca-n politică. Nu e ca-n Orwell, cum că unii dintre noi suntem mai egali decât ceilalți. Asfaltul nu ne ia de proști, politicienii da. Politicienii noștri sunt aproape cu toții o apă și-un pământ. Și-n curând și-o cianură.

Când aveam 6 ani și sora mea a plecat din România, eu nu am înțeles de ce a făcut-o. Când am mai crescut și am întrebat-o, mi-a zis că a plecat fiindcă România nu i-a dat nimic. După ce n-a mai fost mama, a zis că nu mai are de ce să vină deloc pe aici. Eu sunt pe partea cealaltă a baricadei. M-arunc în partea de tătari stabiliți în România a familiei. Îmi închipui că au bătut ani întregi lumea până când au năvălit aici și au rămas trăsniți de frumusețile Dobrogei. Aici e acasă și nu vreau să facă nimeni dezordine. Îmi pot iubi țara și pot ieși în stradă și fără să fiu plătită. Dar pentru alții e mai ușor să arunce cuvintele astea și să facă stânga-mprejur.

Și concluzia.

Mi-e și mie teamă, evident. Mi-e teamă că am pus atât de mult suflet într-un protest pe care nu-l controlez nicicum. Mă înspăimântă că o să mă trezesc într-o dimineață și că oamenii ăștia care cred că nimic nu o să se schimbe vor câștiga. Fără să știe, au dat pe față încă un front pe care protestatarii trebuie să lupte. Apoi mă liniștesc. Fiindcă în fața ProTV-ului, tata, bărbat de 62 de ani, m-a privit în ochi și mi-a zis: “Voi sunteți televiziunea. Voi.” Eu și oamenii pe care-i văd pe stradă duminică târziu. Și adormiți luni dimineața prin metrou.

 E mai bine să trăim nemulțumiți până la adânci bătrâneți, decât fericiți până la adânci bătrâneți. Nemulțumirea schimbă. 

Aviație la joasă înălțime #unitisalvam #rosiamontana

Tata pleca la băi când l-am sunat să-i zic să vină cu mine la proteste. M-a întrebat dacă vorbesc despre protestele pentru Roșia și eu i-am zis că da.

” – Foarte bine că ieși, tată. Și noi le-am avut pe-alea noastre. Aș veni, dar plec la băi.”
” – Fie, te iert, i-am zis pe-un ton mustrător. Ai vreun sfat pentru o tânără protestatară?”
” – Dacă se trage, aruncă-te pe jos. Aviație la joasă-nălțime.”

 

Am scăpat un chițăit rânjit și mi-am amintit că-n familia mea, iubirea a venit mereu îmbrăcată cu haine foarte ciudate sau ponosite. Uneori a venit și-n armură. Stăteam încordați, o formațiune indestructibilă de luptători cu sistemul. Mama s-a judecat pentru o casă naționalizată mai bine de 10 ani – un exemplu din multele. Eu, care mă certam prin școala generală 64 cu femeile de serviciu care păstrau eșarfele de la Stollwerck, ciocolată importată de firma la care lucra mama, pe care le uitam în bancă. Erau lupte mici (ale mele), dar erau.

Acum lupta nu mai e nici mică și nu mai e doar a mea. Suntem de 15 zile în stradă. Este cel mai lung priveghi din câte au existat vreodată. Sau poate cel mai lung travaliu. Cred că-i travaliu, totuși. Tot protestul este pentru. Nu împotrivă. Știu, ne supărăm. Le vrem capetele. Dar ieșim pentru că viitorul ar putea să arate mai bine decât se întrevede acum și pentru că stimabilii guvernanți sunt niște fățarnici fără pereche.


Așa că am întreprins eu un exercițiu de sinceritate.


Dragă domnule prim-sinistru,

Am înțeles că veniți să vorbiți cu protestatarii din Piața Universității. Ieri am fost 20.000, dar dumneavoastră aveați de eliberat ortaci din mine subterane – poate erau și ei ironici, ca noi, hipsterii, că doar exploatarea e la suprafață. Ca și poziția dumneavoastră împăciuitoare. V-ați dus acolo, îmbrăcat la 4 ace miniere, branduit cu logo de corporație, afișând aceeași mutră care exprimă mai puțin decât un steag nearborat. Dacă erați aici, ar fi exprimat frică. V-ar fi tremurat salopeta. Dar n-ați fost. Școlit bine, v-ați dus să militați pentru locuri de muncă și familii reunite cu tații care mai aveau un pic și făceau aprindere la plămâni. Nouă ni s-au aprins plămânii aici, de la țipat. Ce voiam să vă zic este că nu am ce discuta cu dumneavoastră. Pentru că mama mi-a zis să nu vorbesc cu străinii. Iar schimbarea bruscă de opinii pe care ați avut-o săptămâna trecută mă face să fiu sigură că nu vă cunosc, că nu v-am cunoscut niciodată și că am făcut bine că nu m-am sinchisit să fac asta vreodată.

 

O să folosim tot ceea ce spuneți, tot ceea ce faceți.  Și până acum, nu faceți nimic bine. Pentru că nu ne vreți binele. Vom continua să ieșim în stradă. Asfaltul ăsta este vocea noastră, a tuturor. Pet-uri de plastic, fiindcă voi sunteți de plastic.

Suntem cea mai mare formație care a bătut vreodată străzile capitalei acesteia.  Acum sunteți pe teritoriul nostru. Fără să știți, sau alegând să nu știți – ceea ce e mai grav, am eliberat toate bulevardele pe care am defilat cu steaguri și peturi. Vedeți voi, n-avem nevoie de nimic mai mult de-atât. Oamenii ne-au văzut, iar noi n-avem de gând să ne facem nevăzuți.

Ad-urile de Youtube și de Facebook n-o să vă ajute cu nimic. Internetul e al nostru. Strada la fel. Sufletul, tot aici. Nu vă rămâne nimic.

Sunt de-o seamă cu democrația. Salvez #rosiamontana.

Se întâmplă  și este mai mult decât un simplu ceva. De o săptămână (azi) ieșim în stradă ca să milităm împotriva proiectului de lege Roșia Montană. Vorbesc la plural pentru că majoritatea fețelor de acolo îmi sunt cunoscute. Pe unii îi știu de dinainte, pe alții i-am întâlnit aici. Ne-am ciocnit. Insesizabil, de acum, traiectoriile noastre s-au schimbat cu o miime de milimetru. De ajuns când să-i clintim la rândul nostru pe ceilalți.

Știți ce e cel mai mișto în toată povestea aceasta? Pentru protest, cunoscuții mei își fac timp. Îi aud spunând „–Băi, în seara asta nu pot să stau mult, dar trec măcar câteva ore.” „- Vin, dar stau un pic.” ”- Da, normal că vin azi. Am niște treabă, dar trec pe-aici câteva ore sau minute.

Vorbim despre asta ca despre o rudă care nu o duce prea bine. O vizităm în fiecare seară, ca să vedem dacă e mai bine. Ieșim în stradă pentru această rudă bolnavă, mătușa noastră, a tuturor. Democrația. De o vârstă cu mine, căci am 23 de ani, democrația noastră nu o duce foarte bine. Noi suntem perfuziile. Injecțiile cu vitamine. Noi suntem ăia care o vizitează-n spitalul Pieței, îi ducem pancarte, roșii pe asfalt, sticle goale cu monede, dezbateri și scenarii posibile. Steaguri, ca să nu uite a cui e. Noi suntem resuscitarea,  scandăm înviorarea, vrem să se dezmorțească mătușa asta leșinată de atâtea abuzuri, de atâtea palme și miștouri.

Știți de ce suntem aici? Pentru că suntem de-aceeași vârstă cu democrația, așa că o privim ca pe un egal.  Nu o privim de sus, nu o privim de jos. O putem bate pe umăr să-i spunem că a luat-o pe o cale greșită, că s-a înhăitat cu cine nu trebuie. O privim în ochi și ea ne privește la rându-i, că doar noi suntem cei pe mâinile cărora va ajunge. Mai bine acum decât mai târziu. Dacă asta mă face hipster, atunci fie.

Ies în stradă și azi împotriva proiectului Roșia Montană.  Nu eram atât de pornită cu o săptămână în urmă, dar au trecut 7 zile în care am citit, m-am informat, am dat cu ochii de legislativ, de rapoarte și statistici.  Ies în stradă pentru că m-am săturat până peste cap de informații trunchiate, regurgitate, de scuze și lamentări. Ies în stradă pentru că atunci când eram un țânc în școala primară, mama m-a privit cu ochii ei infiniți și negri și mi-a zis: “Dacă-mi vii acasă bătută, te bat și eu.” Acum înțeleg ce a vrut să zică. Dacă oamenii pe care i-am ales dau în noi în halul ăsta, ies ca să mă vadă. Ca să le-nvinețesc ideile și să le pălmuiesc idioțenia.  Ies, pentru că nu-mi mai încap în piele de nemulțumire.

PS: Toată facultatea profesorii ne-au zis că presa este un watchdog al democrației. În sens invers, da. Păzește informațiile ca să nu iasă din țarc.  În prima seară de protest mi-am dat seama că tot ce am învățat la școală nu are aplicabilitate. Ies și din cauza asta. Ies pentru că scriu pe twitter, live, cu #rosiamontana.

#rosiamontana

Omul s-a trezit de dimineață, s-a spălat pe dinți (pe mâini avea să se spele mai încolo), și-a șters mutra cu un prosop răpciugos, după care și-a făcut o cafea tare, fără zahăr. Caimac în cafea. Adică bani în limbajul cafegiilor. Și-a tras cămașa de sărbătoare pe el, a văzut că mai avea 10 minute la dispoziție și s-a repezit pe ușă. Trebuia să se grăbească, altfel întârzia la protest. Și-a apucat pancartele, a lăsat trei lozinci să i se scurgă din gură și a tulit-o. La metrou i-a sunat telefonul.

 

-      Alo, da.

-       …

-      Cum adică unde la Universitate? Acolo, la piscină.

-

***
Îmi închipui că așa ar arăta un protestatar de meserie, dacă cineva ar încerca să-i schițeze portretul. Dar de fapt, a fi protestatar e un part-time pe care-l facem cu toții prost. Și personajul de mai sus e la fel de prost. Doar e imaginat de mine.

Iată, totuși, ce nu-mi imaginez. De două zile ies în stradă. Nu știam cum se face, cum se iese în stradă și până acum nu m-am așezat niciodată în mijlocul drumului. Dar oamenii ăia de lângă mine mi-au dat curaj.


 Cu liniuță, de la capăt. De ce mă așez pe mijlocul Elisabetei pentru Roșia Montană?

-      pentru că afacerea asta mi se pare proastă pentru statul român.

-      pentru că cianură – nu sunt cea mai cea ecologistă, nu-mi petrec weekendurile prin păduri culegând peturi de plastic și nici nu o să. Cred că niște băieți deștepți ar putea să-și redirecționeze neuronii către găsirea unei soluții. Poate că ar fi găsit-o până acum dacă nu ar fi pompat cu bănet în toți care au ciripit împotriva proiectului. Mi-e imposibil să cred că nu se poate altcumva și din ce-am citit, da, există metode experimentale și există metode învechite, mai puțin dăunătoare.

-      pentru că locurile alea de muncă sunt o momeală. Mi-ar plăcea să văd toate funcțiile scoase la înaintare. Cu job description cu tot. Procesul este unul foarte tehnologizat. Angajări? Da. 3 ingineri canadieni.

-      pentru că după ziua de duminică, am văzut că televiziunile tac mâlc. Sunt niște televizuini, de fapt. Ies în stradă ca să văd cu ochii mei ce se-ntâmplă. M-am săturat de o realitate filtrată de televiziunea cu același nume și altele la fel.

-      pentru că îmi lipsește exercițiul ăsta, pentru că m-am obișnuit să tac și să-nghit, ca un obedient membru al ciurdei.

 

M-am uitat la cei din jurul meu aseară. Și m-au privit înapoi, vii. Nu ca oamenii din metrou, de dimineață. Nu ca piețarii plictisiți. Eram doar noi, viii cu viii. Stăteam pe jos, bătând din peturi și înroșindu-ne palmele ca să nu ne-nroșim Montana.

Nu o să vorbesc despre speranțe, am mai făcut-o acum câțiva ani și n-a ieșit bine. Știu că-s jocuri în culise pe care un spectator ca mine nu le poate înțelege sau intui. Știu că-s două tabere. Știu și că eu am ales.

Am ieșit și acum nu mai încap la loc. Ca mine mai sunt mulți. Venim din urmă, cu teorie politică, istorie și științe politice în cap. Cu diplome luate pe bune. Venim și nu avem nevoie să ne-aștepte nimeni.

Little boxes

Motto: ”Când începe viața?”  – Janie, pe vremea când ne dădeam amândouă pe weblog.

Originară fiind din urbea primordială a României, adică București, nu am fost niciodată nevoită să mă mut foarte des. Totuși, prin comparație cu alți cunoscuți care stau acolo de când se știu, parcursul meu a fost: Iancului- Dămăroaia- Bucureștii Noi. Asta fiindcă idealul de o viață al alor mei a fost să ajungă să locuiască la curte. Și le-a și reușit, după îndelungi campanii legale cu naționalizări, draci, laci. Soră-mea a scăpat ușor, că era deja pe alte guri de plai & rai. Eu am fost mereu o victimă colaterală. Am plâns așa cum ar plânge un răsad de roșii dacă ar putea, atunci când îl dezrădăcinezi. Crescusem printre blocuri și aia era tot ce știam. Și-mi plăcea. Mergeam la curte vara. Atunci mă plantau ai mei în gradina bunicii mele. Dar în loc să le cresc ca o magnolie sau un salcâm, le creșteam ca o margaretă inadaptată. Discrepanța mama-bunică era foarte mare. Să explic: mama mă lasa la joacă până când se-ntuneca. Asta însemna câteva ore de alergat turbat prin șanturi, canale, leapșa pe coco, sesiuni de cățarat copaci și multe altele. Cu alte cuvinte, până la proba contrarie, conta pe bobul de creier dezvoltat de mine până la acel moment. Bunică-mea considera că eu sunt fetița-sticlă și mă credita cu un fel de retard mintal, ținându-mă închisă în curte, singură, pe motiv că e posibil să mă calce mașinile. Care, fie vorba între noi, nu erau foarte multe la vremea respectivă.

Am plecat din Iancului și-am ajuns în cosmos cu ce voiam să zic. Acum vreo 2 săptămâni viața a făcut ce-a făcut și eu m-am mutat din acasă într-o altă casă. Ca să scurtez: s-a spart gașca. Așa că a trebuit să iau tot ce am strâns în viața asta, de la haine, la ursuleți de pluș, la fotografii (pe care le-am scăpat și-au ajuns sa locuiască în casa liftului și nu știu cum să le recuperez), boxe, gadgeței, colecția de blobi din ouă Kinder (am salvat doar doi, mbu). Aș fi putut la fel de bine să renunț la majoritatea chestiilor pe care le-am cărat până aici, abuzând de bunăvoința și răbdarea dragilor mei prieteni. Știu la fel de bine că suntem tapetați și încrustați cu amintiri, dar nu am putut să las nimic în urmă. Din zgârcenie, recunosc. Sunt amintirile mele și toate au povești și eu știu poveștile alea și uneori le uit și am nevoie de toate chestiile astea ca să-mi reamintească cine sunt și de unde vin și pe unde am trecut în răstimpul ăsta. Chiar dacă asta mă face să fiu hoarder – iată o explicație de bun simț: ei nu colecționează obiecte inutile, ci povești.

De când Janie s-a întrebat când începe viața mă bântuie și pe mine axioma asta. Am crezut că începe după bacalaureat. Apoi am crezut că-ncepe cu facultatea, apoi cu slujba. Apoi s-a întâmplat mutatul și părăsirea definitivă a marsupiului. Și cumva, încă mă simt de parcă nu a apăsat nimeni pe tragaci. Așa că vă rog să-mi spuneți și mie dacă vă dumiriți voi înainte. Nu că aș face ceva în sensul ăsta. Ar fi cu o întrebare mai puțin în supa mea de gânduri.

Momentan aștept să nu mă mai simt ca într-o cameră de hotel populată de amintirile mele.

 

 

 

O poveste frustrantă despre oameni la fel de frustrați

Cred că eram prin anul I când cineva mi-a trântit-o fix între sinapse.

Oamenilor nu le plac cei care le confirmă propriile frustrări.

-Hm, mi-am zis, gagica asta are mare dreptate. Invidia a luat cumva forma frustrării.

 

De-atunci și până acum, frustrarea a rămas în vogă. E un fel de manichiură franțuzească, doar că la nivel de emoție (ce naiba e frustrarea? parcă nu e chiar emoție). Oamenii sunt frustrați când ratează un fel de mâncare, când nu termină ce-au de făcut la timp, când colectează energie negativă. Sunt frustați pur și simplu -și-asta e mai firesc- sau sunt frustrați prin raport cu altcineva. Și-aici e necesară o detaliere.

Aștia din urmă sunt niște șacali alunecoși. Unii o recunosc fățiș (eu sunt d-ăla, pe mine mă frustrează oamenii care au simțul echilibrului, reflexe și, cu precădere, Thomas Mann), iar alții o țin în ei, până când ajung o oală d-aia sub presiune și dup-aia .. te lovești de una ca mine, care te dă pe blog.

Nu sunt mare mahăr într-ale analizei, dar am impresia că este foarte contraproductiv să te-apuci să fii frustrat pe alții, când, necuprins de sentimente de-astea de toată jena, ai putea să faci naibii ceva util. Spre deosebire de invidie, la care toți privesc dezgustați, frustrarea e mai ușor de digerat. Nu e tot dracul ăla, e chiar mai nasoală decât invidia, care pentru mine e un fel de stare contemplativă gone really wrong. Bănuiesc că invidia apare ca urmare a unui timp liber excedentar. Eu văd procesul cam așa: mă gândesc la viața mea, apoi deraiez cu gândul la cutărică, apoi viața lui cutărică e mai apetisantă și mă trezesc într-o telenovelă, hăhăind isteric și punând la cale un asasinat. (DRAMATIZARE!)

Frustrarea e gripă la creier. Îți justifici cu ușurință insuccesul, delăsarea și frânele evolutive. Fiindcă da, e al naibii de greu să accepți că nu ești tu ăla suficient de bun. E facil să dai vina pe contextul ofertant al altuia. Și unora le place să fie ușor.

Fir-ai al naibii mă Hobbes, că avuseși dreptate cu teoriile tale belicoase. Într-adevăr, homo homini lupus est. Poate peste vreo 400 de ani, când oi fi și eu oale, ulcele și ulcelulutse, m-o cita vreun puști de 21 de ani care are pretenția de-a fi luat în serios și-o aminti că zis-am următoarele: Frustratio humanum est.

 

Familia mea numără o persoană

Mereu, de când eram mică, am fost angoasa numărul unu a surorii mele. Chiţăiam jucării din cauciuc, ţopăiam de numa-numa şi când trebuia să dorm, după ce mă legăna în prealabil pe picioare, Andreea mă întreba dacă moţăi, iar eu răspundeam că da – mdeh, nu eram un micuţ Einstein. Şi acum adorm exclusiv cu pătura pe cap (care a înlocuit batista de pe ochi, şiretlicul clasic).

Am crescut începând cu vârsta de 6 ani departe de ea. Nu are sens să mă apuc să aproximez distanţe, fiindcă oricum toate amintirile de atunci sunt intrinsec legate de ea, motiv pentru care, imperceptibil, a continuat să fie o parte importantă a vieţii mele cotidiene de copil. Păpuşile mele i-au purtat numele, rochiile de la ea erau rochiile de gală şi singurele pe care le-am avut, iar severitatea ei intermitentă a rămas singura disciplină pe care o cunosc, poate şi pentru că am avut norocul rar întâlnit de a avea o diferenţă de 13 ani între noi (ce-i drept, la început am fost în mod cert o pacoste care abunda în energie).

Cumva, în toată cavalcada asta de viaţă, noi două am rămas legate indisolubil, ca două molecule. E drept, o redescopăr de fiecare dată când ne întâlnim, dar acesta este farmecul relaţiei noastre la distanţă.

Poate că iubirile nu merg la distanţă de-un ocean, dar legăturile de sânge funcţionează nebruiate oriunde ai fi.

Ea a fost mereu acolo. Şi reuşit de acolo să fie mereu aici, unde eu am avut mereu atât de mare nevoie de ea. Dincolo de Andreea eu nu mai cunosc nicio familie. Ea este hotarul dintre înăuntru şi afară. Buffer zone. Familia mea. Ea este la un ocean distanţă şi cumva atât de prezentă în fiinţa mea de astăzi.

Nu-mi pasă câtuşi de puţin că ceea ce debitez eu aici pare caşcavalos sau siropos. Andreea este una dintre puţinele certitudini pe care le am, dacă nu cumva chiar singura. Ştiu că ea a fost tot ce-ar fi putut să-mi fie vreodată: întîi soră, apoi tartor, apoi prietenă şi, în cele din urmă, obligată de circumstanţele nefaste, mamă.

Nu agreez ideea de a-i dărui o cană pe care să scrie “World’s best sister”. Îi dăruiesc aceste umile cuvinte fiindcă-s scrise de mine şi fiindcă nu am apucat niciodată să i le spun. Dinamica relaţiei noastre nu ne permite astfel de efuziuni. Şi drept vorbind, nu le resimţim dureros absenţa.